Simona Antonescu s-a născut la Galaţi, în anul 1969, şi a copilărit în localitatea Ţintea, judeţul Prahova. După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” (actualul Colegiu Naţional „Nichita Stănescu”) din Ploieşti, a urmat cursurile Facultăţii de Chimie din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A debutat, în anul 2015, cu volumul ”Fotograful Curţii Regale”, roman care a câştigat Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014, şi a devenit în scurt timp bestseller. În 2016, la Editura Cartea Românească publică romanul ”Darul lui Serafim”. „Simona Antonescu are o vervă de povestaş hipnotic. Îl priveşti în ochi şi, obligatoriu, accepţi tot ce grăieşte”, scrie George Neagoe pe coperta a patra. Simona Ioniță a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitoarea Simona Antonescu despre romanul ”Darul lui Serafim”.
Există pentru fiecare dintre noi, cititor sau scriitor, o arheologie a sentimentelor, a ideilor, a proiectelor literare. Ce anume a declanşat apropierea de lumea interbelică și cum ați pornit pe drumul romanului „Darul lui Serafim”?
Cred că aş fi fost un bun arheolog, îmi dau seama acum, când folosiţi acest cuvânt. Îmi place să fac „săpături” prin noianul amestecat de mărturii despre mici întâmplări din trecut. Mă scufund cu mare plăcere în colecţii de ziare şi reviste vechi, iar cea mai mare bucurie o am – culmea – atunci când mărturiile păstrate se contrazic. Încerc să citesc printre rânduri, să înţeleg ce anume a dus la această situaţie în care acelaşi unic eveniment a lăsat urme total diferite.
Am ajuns la întâmplările de la care porneşte Darul lui Serafim într-un astfel de moment de muncă arheologică. Făceam săpături doar de dragul săpăturilor, când am dat peste întâmplarea cu renumita servietă cu o sută de milioane de lei. Unii susţineau că ea este adevărată, ba chiar că au asistat la momentul în care Nicolae Malaxa i-a dat servieta Regelui Carol al II-lea, alţii spuneau că este pură invenţie.
Disputa m-a prins, şi mi-am petrecut următoarele săptămâni citind presa anilor 1930-1933.
Documentarea pentru un roman de istorii neștiute e partea cea mai anevoioasă pentru un scriitor. Sunt curioasă să aflu ce fel de detalii livreşti sau de informaţie au reuşit să vă prindă în a (re)crea o atmosferă de epocă, dintr-o altfel de lume?
Întrebarea îmi aminteşte un film scurt făcut prin anul 2010, despre Miss Univers 1932. Doamna încă mai era în viaţă în 2010 şi povestea ea însăşi cum s-au petrecut lucrurile. Un colaj de fotografii din concursul de atunci şi vocea tremurată a unei femei în vârstă de 97 de ani, rememorând cu ochii în lacrimi istoria fiecărei fotografii în parte, erau foarte emoţionante. Vorbea cu gesturi largi, ca şi cum nu i-ar fi ajuns numai cuvintele, într-un fel de grabă uimită, nu-i venea să creadă că cineva încă mai este curios, după mai bine de 80 de ani. Tot ceea ce simţea, rememorând, trecea dincolo de ecran.
M-a ajutat mult să intru în atmosfera vremii.
Pe de altă parte, în colecţia revistei Ilustraţiunea Română am găsit descrise în detaliu cursele de derby de pe Hipodromul Bucureşti, cu hârjoana de la cântar a jokey-lor notată numai aşa, în treacăt, cum scrii despre un subiect pe care-l ştie toată lumea şi nu mai prezintă interes. Dacă citeşti printre rânduri descoperi o întreagă lume în spatele unui singur cuvânt. Şi lipsa cuvintelor poate fi grăitoare. Am folosit toate acestea în Darul lui Serafim, în capitolul Luca şi Matei.
”Încercările îi făceau plăcere și nereușitele îl îndârjeau și-l amuzau puțin. Nu pe aici, se ivea în mintea lui un gând. Dar pe aici?, ieșea la lumină imediat altul, gata pregătit de noi încercări”. Malaxa, personaj în „Darul lui Serafim”, era ambițios, conștient că, dacă îți dorești ceva cu adevărat și ai mijloacele necesare, nimic nu este imposibil. Spuneați, într-un interviu, că ceea ce vă atrage întotdeauna la o anumită perioadă istorică este curajul oamenilor. A fost acesta unul dintre motivele pentru care l-ați ales pe Nicolae Malaxa? De ce el ? Ce v-a impresionant cel mai mult la viața lui Malaxa?
Faptul că oamenii simpli, angajaţii lui, i-au rămas întotdeauna alături, a fost detaliul care m-a intrigat dar m-a şi atras cel mai mult. Atunci când oamenii obişnuiţi te susţin ani în şir, înseamnă că nu le-ai trădat încrederea şi ei continuă să-ţi dea girul lor, dincolo de complicata reţea de interese politice.
Malaxa a fost întotdeauna sincer în această parte a vieţii lui: îşi sprijinea muncitorii şi nu vorbea despre asta. Nu-i folosea ca parte a unei propagande. În anii în care se năştea propaganda, acest fapt mi s-a părut un act de curaj şi, în acelaşi timp, de sfidare a celor ce făceau legea.
Era ca şi cum ar fi mers contra curentului, menţinându-se cu toate acestea în anturajul marilor moguli ai vremii. Cred că avea un fin simţ al umorului.
În ”Fotograful Curţii Regale” povestiți despre perioada anilor 1850-1890, iar în ”Darul lui Serafim”, despre perioada interbelică. De unde vine rezonanţa faţă de aceste epoci, pentru mulţi dintre cititorii de astăzi adevărate regate idealiza(n)te?
Rezonez uşor cu orice perioadă istorică veche. Cred că toate răspunsurile pe care le căutăm astăzi au chei în trecut. Problemele reale ale unei vieţi nu cred că suferă prea mari modificari de-a lungul generaţiilor, şi atunci mi se pare o idee bună să încercăm să aflăm ce au făcut cei dinaintea noastră, cum au rezolvat ei problema?
Este foarte interesant să citeşti printre rânduri un înscris care s-a păstrat timp de peste o sută de ani. Sunt comori de informaţie acolo.
Cele două perioade despre care am scris au fost cele mai accesibile, pentru ca erau cele mai recente. Am găsit uşor surse foarte diverse pe care le-am putut potrivi într-un mozaic. Au fost şi perioade frumoase, cumva avântate – aşa mi le imaginez. Mi-a făcut plăcere să „trăiesc” acolo, timp de un an, cât am scris.
Ați avut şansa ca manuscrisul, „Fotograful Curţii Regale”, să câştige Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, ediţia 2014. Care sunt provocările unui scriitor aflat la început de drum literar? Care sunt relaţiile dumneavoastră cu spaţiul literar autohton şi cel internaţional?
Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească a fost într-adevăr o mare şansă. Provocarea chiar asta este – ca manuscrisul să ajungă sub ochii răbdători ai unui profesionist dispus să investească în tine timp şi înţelegere. O provocare la fel de grea a fost propria mea răbdare, care ar fi dorit un răspuns detaliat a doua zi după ce manuscrisul a plecat. A treia zi a fost şi mai rău, pentru că începeam să găsesc tot felul de îmbunătăţiri textului.
Relaţiile cu spaţiul literar sunt puţin îngreunate de job-ul care îmi ocupă cea mai mare parte din zi. Mi-aş dori să pot fi prezentă în mult mai multe locuri decât reuşesc acum. Dar am cunoscut câţiva oameni minunaţi, genul acela care îţi îmbogăţesc viaţa şi te fac să simţi că eşti parte din ceva frumos. Un fel de mic comitet de întâmpinare format ad-hoc, căruia îi datorez toată recunoştinţa.
