Indiferent unde ne-am afla – în Angliterra, la Roma sau în Dacia antică – şi indiferent când anume se disting Eroii lumilor creatoare, nobleţea cuvântului dat are întâietate.
Şi nu (neapărat) sub jurământ, cum zice William Shakespeare: „a ţine drept pravilă” 1, ci în numele a ceea ce avem, fiecare, mai sfânt (în fiinţa noastră).
Nu „sulul unui zapis” ne leagă, ci propria noastră conştiinţă.
În străvechime, înfrăţirea în cuvântul dat era sinonimă cu frăţia de cruce.
Sfântă parafare, prin sângele învolburând tăişul unei săbii.
Binecuvântat examen de înţelepciune.
Să nu uităm: cine se abate de la acest „crez” – o păţeşte!
Vă amintiţi istorisirea lui Aristofan?
Asemenea o poate păţi orice… trădător.
Atenţie: nerespectarea unui legământ naşte monştri.
Cei care nesocotesc valorile de pe această planetă, numită, Pământ, ce ar merita primi oare în dar?
De două milenii, încoace, de când tot avem ceva ştiinţă, s-au creat atâtea nestemate, iar noi, cei de astăzi, adică trăitorii acestui mileniu al treilea, nesocotim valorile înaintaşilor.
Pentru toate ale noastre pasivităţi (ca să nu folosim cuvinte mai dure), oare care ne-ar fi răsplata?
Dintr-o fărâmă sferică, ce-am fost în momentul „creaţiei”, cum am arăta (conform povestirii lui Aristofan) sfârtecaţi, adică frânţi în două, în trei, în treizeci şi trei?!…
Da, frânturi de sferă merităm a deveni! Şi nu vă miraţi!
Dramaturgia lui William Shakespeare luminează – sau ar trebui să lumineze omenirea. Lecturând, să zicem, Titus Andronicus, vom înţelege că acest pământ este un cuptor veşnic încins, în care cărbunii care menţin flacăra vie a urii şi a răzbunării sunt tocmai trupurile noastre; trupurile noastre – mai mult sau mai puţin victime; cărbuni încinşi de „furie spăimoasă”; cărbuni-viperă, cărbuni cu inimă de piatră, cărbuni necreştini – prin gând şi faptă.
La polul opus, să plasăm Iubirea cea pură şi neîntinată, luând exemplu (să zicem), Romeo şi Julieta?
Ce trist!
Dragilor, şi-această felie de viaţă e înconjurată de multă ură şi nesinceritate!
Atâtea lacrimi şi suferinţă, încât nici Orpheu, cu măiastra-i liră, nu mai poate uimi pe nimeni. Din farmecul cântului său – doar legenda rămas-a!
Se zice că în acordurile lirei sale fermecate sălbătăciunile se îmblânzeau…
Prezentul acesta de mileniul al treilea dovedeşte, cu vădită-ndurerare, presupunând (într-un caz fericit) că lira lui Orpheu de s-ar auzi, în mod real, acum, nu ştim prea mult de ne-ar mai putea schimba.
Prea avem sufletul mutilat!
Şi-atât de mutilat, Doamne!
Priviţi în jur: păduri sterpe, văi pustii, cursuri de apă înroşite de otrăvuri, întraripate sfâşiate de poluare, nori vijelioşi, caniculă versus grindină.
N-aţi observat? Nici Pământul nu ne mai doreşte.
De aceea se svârcoleşte, destul de des, din încheieturi!…
Ce mai poate face-o liră (chiar şi a lui Orpheu) în faţa unor suflete-scorpie (ce suntem)?!
Ne-nconjoară atâtea viclenii, încât nici un Vincenţio, pământeanul întrupat de Marele Will, nu mai poate „îmblânzi” ceva anume de pe această planetă!
Prea multe „Catarine” „îndărătnice”. Prea multe îndărădnicii au îndoliat această frumoasă planetă!
Ba chiar aş zice că la sunetele îndumnezeite ale legendarei lire, leviathanii cei vieţuitori în adâncurile mărilor (conform cuvântului biblic), ieşind la suprafaţă, tare ar mai sugruma pe toţi cei care – după cum glăsuieşte Sfântul Anastasie Sinaitul – „înghit cămila şi strecoară ţânţarul”.
Şi tare-am merita!
Să mai fie vreo salvare, tot căutând şi răsfoind pe Shakespeare, autorul? Probabil (o sugestie, salvatoarea?!), să zicem: doar dacă s-ar putea vizualiza vreun urmaş de Ariel, „furtunatul”, care să preschimbe… ce s-ar mai putea preschimba într-acest arial…
Şi-au trecut deja 400 de ani de când Marele Will odihneşte în pământul care l-a născut.
400 de ani de când piesele sale au înnobilat scenele lumii.
400 de ani – şi câte sute de variante, şi-n câte limbi ale lumii – au fost traduse sonetele sale.
400 de ani – şi mii şi mii de studii universitare.
400 de ani de animaţie, de iubire, de slavă!
Şi totuşi, în amintirea acestor 400 de ani, număraţi, pe muchie, avem sfânta datorie să fim optimişti, recunoscând, citându-te, pe tine, Mare Will, că: „Iubirea bună a crescut din ură” 2.
Suntem vulnerabili, asta e! Mereu, mereu, fără-ncetare. Şi-avem tăria să recunoaştem, măcar în ceasul al patru sutelea de la plecarea ta pe cărarea veşniciei:
„Sufletu-mi se zbate în mari-adânci furtuni” 3.
Şi-n adevăr, în oricâte variante vom lectura acest vers:
„From fairest creatures we desire in crease…”,
el îşi va păstra lumina frumuseţii. Iată:
„Îi vrem pe cei frumoşi rodind, am vrea…” 4;
„Făpturile alese le vrem a dăruire / Iar sfânta frumuseţe a înflori…” 5.
23 aprilie, zi binecuvântată în calendar, vrem a sublinia, cu sinceritate:
Prin toată creaţia ta, William Shakespeare, „podoabă eşti a firii şi primăverii crainic…”
Promitem, Mare Will, să repetăm acum sfânt mesajul tău către această omenire:
„Ai grijă de al lumii tezaur, nu-l prăda / Şi nu-l lăsa pieirii…” 6.
1. Zadarnicele chinuri ale dragostei (Actul I, Scena 1. Traducere Ion Frunzetti şi Dan Grigorescu. Opere complete, vol. I, Bucureşti, Ed. Univers, 1983, p. 353)
2. Sonet 110 (traducere Radu Cârneci)
3. Sonet 144 (traducere Radu Cârneci)
4. Traducător: Radu Ştefănescu
5. Traducător: Radu Cârneci
6. Sonet 1 (traducere: Radu Cârneci)
LIVIA CIUPERCĂ
400 de crini întru cinstire!
Minunată sinteză de chemări întru omenie şi cultură / cultură şi omenie pornind de la ocazia ce ne-o oferă cele patru veacuri de la îmbogăţirea cerului Planetei cu steaua marelui Will! Mii de mulţumiri!
fam.prof. Elena şi Vasile Fluturel