Scriitorul Cristian Tiberiu Popescu a trimis, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro, o recenzie la volumul de proză ”Ceața albastră”, scris de Ioan Cărmăzan și apărut în 2015 la editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. ”Eu spun neechivoc că ”Ceața albastră”, cel mai recent volum, e și cea mai bună carte a lui Ioan Cărmăzan. Dar când spun asta, imediat mă simt presat de un contex imediat și de unul mai larg. Contextul imediat se referă la opera literară a autorului, întinsă pe mai bine de trei decenii” (Cristian Tiberiu Popescu) Redăm, mai jos, textul integral.
Volumul ”Ceața albastră” se deschide cu un motto surprinzător, dar justificat: „Zborul se desfășoară normal. De aici de sus văd Pământul, este ca o ceață albastră”. Cel care rostea aceste cuvinte pe 12 aprilie 1961 era Iurii Gagarin, primul om care s-a înălțat în spațiul cosmic. Am spus „justificat” pentru că apropiindu-mă de prozele lui Ioan Cărmăzan din acest volum tocmai am trăit acest sentiment, că ele te întâmpină ca o „ceață albastră”, în care ești îndemnat să te arunci pentru a identifica în adâncul ei „linii de sosire”, care sunt aparent ofertele scriitorului pentru concluzii și pilde, dar mai sigur sunt îndemnuri la „negocieri” – ale cititorului cu autorul ori ale cititorului cu sine însuși.
Ioan Cărmăzan oferă aici o diversitate debordantă de genuri, clamând faptul că fiecare bucată de proză își revendică o „tratare”/gen optim, ca un drept al ei de a oferi altă șansă decât celelalte pentru personajele dinăuntru. Rețeaua de ipostaze și evenimente iese la vedere din povestiri de tip cinematografic, din însemnări scurte (posibile semințe pentru dezvoltări mai mari), pur și simplu din flash-uri (care pot fi crochiuri pentru ceva, dar pot râmâne și „note pentru sine”), chiar dintr-o orație rostită la nunta fiului sau din interviuri (luate sau date, care conțin decenzurări ipostatice). Acestea din urmă își au un rol bine fundamentat, deși ex-centric, pentru că, deși lui Ioan Cărmăzan îi place să spună povestind, uneori are și trebuința de a spune ritos și neambiguu despre sine. Exemplific doar cu două propoziții. În prima este vorba de marea taină modelatoare a asumării micilor episoade de har din viață: „în lucrurile acestea mărunte, ciudate, se ascunde lumea mea” (p. 130), iar într-a doua, ca motivație a columbofilului, e vorba de ancora de magie spre ceea ce ochiul obișnuit vede doar ca „lume a necuvântătoarelor”: „sigur, sunt foarte puțini care înțeleg această poveste dintre porumbel și om” (p. 135).
Impresia primă a acestei cărți e aceea de Turn Babel de minunății contradictorii sau de pictură alcătuită ca un puzzle de stiluri, de tipuri de vopsele, de relaționări cromatice sau de expresivități, ce au un singur numitor comun: pânza datorită căreia pot exista. Dar tocmai aici este „demonstrația”, căci precum toate acelea pot să existe doar datorită pânzei, la fel diversitatea aceasta programat nelimitativă de genuri și mijloace se așează pe numitorul comun al omenescului. Nu-i nevoie să-l căutați – el e la îndemână! E nevoie doar să-l asumați ca omenesc direct și nesofisticat! Îmi vine în minte celebra metaforă cu zeița tainelor Isis, care stă întinsă sub un acoperământ ce o ascunde cu totul; inițiatul însă va ști să dea acoperământul de-o parte, ajungând să o cunoască astfel pe „Isis dévoilée”, cum îi spunea Madame Blavatsky. Însă, dacă la poarta Ceții albastre e să stea o Isis acoperită, aceasta îl îndeamnă ea însăși pe privitor și-și dă singură acoperământul de-o parte. Nu-i loc însă de nicio vulgaritate, căci, dincolo de acoperământ, pe privitor îl așteaptă nuditatea gravă. E omul, sentimentele lui, suferința lui, speranța! E viață multă în prozele acestea! Dar nu una „căznită”, precum în realismele de tot felul, care, mai înainte de a fi empatice, înfioară stresând. Dealtfel, condiția fundamentală a lui Ioan Cărmăzan e aceea de seninătate. Nu neapărat una de tip clasic, deoarece el nu e obișnuit cu cenzura de a privi permanent cu coada ochiului spre precepte de orice fel, ci o seninătate venită din siguranța nemărturisită că Dumnezeu n-o să facă vreo boacănă să strice frumusețea vieții.
Ioan Cărmăzan scrie despre sine și, tocmai astfel el – în felul anume ales de el! – vrea să fie egal cu personajele lui. Posibil, se va riposta față de această sintagmă: Dar oare nu toți scriitorii scriu despre sine, iar personajele lor nu sunt oare alter ego-uri ale lui?… Desigur, așa este, numai că Ioan Cărmăzan o face altfel, căci personajul pe care ni-l oferă el când scrie despre sine nu este, așa cum se întâmplă în mod obișnuit, nici unul îmbrăcat în costum impecabil, croit pentru întâlnirea cu cititorul, nici unul în zdrențe ce-i pun în valoare potența titanescă. În ambele cazuri, personajul pare pregătit dinainte pentru momentul de epatare. Ci personajul lui Ioan Cărmăzan este cel ce n-a apucat să „se gătească” frumos sau urât. De ce așa? Pentru că de pe această poziție personajul lui pendulează între sublim și grotesc. Mai bine spus: starea personajului e aceea de grotesc permanent, dar el are uriașa capacitate a ascensiunii spre sublim. E ca un declic și de fapt aici se insinuează o demonstrație: clipa de sublim anulează veșnicia de grotesc. Aici e momentul de har al lui Ioan Cărmăzan!
Tocmai ce-am spus că personajul lui Ioan Cărmăzan este surprins în povestire în momentul când n-a apucat să „se gătească” – aici este o cheie pentru care trebuie găsită broasca potrivită, și anume faptul, poate șocant, că personajul lui Ioan Cărmăzan din această carte nu are început. Când ajunge la noi, cu el deja s-a cam întâmplat totul (a fost încercat, a suferit, a căpătat experiență, a trăit), dar nu sub ochii noștri! Personajul lui Ioan Cărmăzan are doar sfârșit! El ajunge în fața noastră doar ca să-și trăiască sfârșitul. Dar atenție, ajunge în fața noastră să-și trăiască sfârșitul, iar nu doar să-l parcurgă. E precum o ghilotină… sau ca nota finală a unui concert: toate celelalte note au fost doar trecerea spre aceasta. Nota finală contează. Nota finală e totul. Cel mai edificator pentru om este cum termină el!
Eu spun neechivoc că ”Ceața albastră”, cel mai recent volum, e și cea mai bună carte a lui Ioan Cărmăzan. Dar când spun asta, imediat mă simt presat de un contex imediat și de unul mai larg. Contextul imediat se referă la opera literară a autorului, întinsă pe mai bine de trei decenii, de la ”Povestirile din Bocșa”, 1983, până la romanul ”Oameni din Cocioc”, 2013. Întâmpinăm deci o operă edificată lucrare cu lucrare, într-o comuniune de mister, de la care autorul încă așteaptă noi deslușiri: „Scriu cu mare ușurință, cu mare plăcere, dar de fapt și de drept, de fiecare dată, dimineața încerc să fug la masa de scris pentru că e mai ușor să scrii decât să dai piept cu realul. Când scriu, scriu sub imboldul unei febre, deci eu fac temperatură când scriu, pentru că ceea ce scriu este propria mea suferință și este propriul meu suflet, nu mă prefac” (p. 79-80). Totdeauna literatura lui Ioan Cărmăzan este cumpăna unui anume raport între elementul realist și cel magic, iar linia evoluției scrisului său este o înclinare ușoară, dar mereu mai accentuată spre elementul magic. Mă hazardez într-o prognoză spunând că Ioan Cărmăzan va merge în aceeași tendință evolutivă și în cărțile lui viitoare; el va fi mereu mai uimit să descopere cum spontaneitatea magicului îi stă la îndemână, până la un moment dat când va avea pentru sine revelația cumpenei ideale. Va fi cartea pe care el o va publica în acel moment ultima carte a lui?
Afară de contextul imediat, am spus că atunci când afirm că aceasta e cea mai bună carte a lui Ioan Cărmăzan mă presează și un context mai larg. Acesta privește statutul-prim al creatorului Ioan Cărmăzan, iar aici evidențele categoriale par definitive – orice referință (studiu/articol/prezentare) pornește de la „încadrarea de bază”, și anume: „Ioan Cărmăzan este un regizor român”. Ceea ce vine pe lângă asta, de la columbofilie până la creația literară (beletristică) pare a fi secundar și a ține într-un fel mai mult de hobby. Dar asta e nedrept pentru Ceața albastră, care trebuie să intre în focalizarea publică pe ușa din față! Și-atunci, odată cu Ceața albastră, ar fi legitim să se înregistreze paritatea mijloacelor creatorului, în altă modalitate identificatoare: „Ioan Cărmăzan este un regizor și scriitor român”.
Cristian Tiberiu POPESCU
