Într-o „lipsă de maniere” năucitoare, care seamănă perfect cu modestia extremă (voi explica în final de ce), la câteva zile după ce a scos de sub teascuri o culegere superbă de editoriale-filigran, scrise atât de inteligent și de cald încât sunt menite să se transforme urgent în „folclor urban” („Vise în paragină”, Editura Universității din București, 2015, cu o prefață de Liviu Franga, cu ilustrații de Laurențiu Mușoiu, cu o fotografie semnată Nicolae Triculescu și transformată într-o splendidă copertă semnată de Emeline-Daniela Avram), numitul Alexandru Calmâcu recidivează la editura „Tracus Arte” cu romanul „Cronică despre alb și negru”. O carte care conține un avertisment difuz și simultan asupra lucrurilor pe care le trăim fără să fim întrebați, tocmai fiindcă le-am mai trăit o dată, tot fără să le băgăm ori fără să fim băgați în seamă și, deci prevestind că, inevitabil, vor urma să se perpetueze în mod identic, tot cu ele deasupra contingentului și tot cu noi, aceiași, dedesubtul vremurilor, dacă nu ne vom trezi o dată din beție. Din beția prostovănelii conjuncturale, cea care face istoria să se repete și să devină ironică. Din beția gândirii în alb sau negru, care exclude intervalul infinitelor nuanțe de gri cu care, cel mai adesea, adevărul alege să se drapeze, când se exprimă, ca să nu ne zdrelească.
Povestea pare a fi una simplă: o parabolă în care câteva întâmplări și câteva personaje întind pe orizontală firul narativ. Însă, ca într-un turbion de urgan, fiecare dintre acestea își absoarbe halucinant jur-împrejurul, iar la tangența tuturor acestor „pâlnii” pe verticală se ivește Apocalipsa care scufundă o lume degradată, ce începuse să se falsifice programatic pe sine, să se sodomizeze, să se automutileze, să-și expună public, „frezate” jalnic, propriile ipocrizii și, în consecință, devenise, cu complicitatea prostiei și indiferenței generale, o corabie a nebunilor.
Într-o țară oarecare, plină de datorii, lovită din plin de criza economică mondială și de inflație, un Ziarist de la unul dintre cele mai populare și incisive cotidiane constată că băncile și trezoreriile rămân, peste noapte, fără bani lichizi, guvernul hotărăște să nu mai plătească salariile, pensiile și ajutoarele de șomaj în moneda națională, ci cu un fel de bonuri neimpozabile (nuanțate mai târziu drept „tichete de masă”, „tichete cadou”, „tichete de benzină”, „tichete pe puncte”) , prin care se pot achiziționa doar bunuri alimentare și nealimentare. Faptul că restul de obligații domestice, precum întreținerea, ratele bancare, telefoanele sau utilitățile nu pot fi achitate decât cu bani lichizi sau că băncile nu vând valută contra acestor tichete nu pare a fi preocupat pe nimeni. Cetățenii de la blocuri sunt intrigați, dezorientați, pun întrebări la care nu primesc de nicăieri răspunsuri. Mijloacele de transport în comun trag pe dreapta, stațiile de benzină nu acceptă nici ele bonurile valorice, avioanele rămân la sol, ca soluție imediată oamenii redescoperă bicicletele, o hotărâre a consiliului local vizează reorganizarea transportului urban prin aducerea pe drumurile publice a trăsurilor și căruțelor trase de cai, măgari și bivoli. Metroul ar putea beneficia tot de tractare animală, dar asupra acestui aspect se va reveni ulterior. Se vor redeschide minele, fiindcă trenurile nu vor mai fi puse în mișcare decât de locomotivele cu aburi, care zăceau prin depouri sau muzee. Firesc, mafia intră în acțiune, piața neagră a banilor iese fără sfială la lumină, economia subterană duduie, activitatea magistraților și vameșilor, plătiți tot cu tichete, intră sub zodia dubiului. Premierul convoacă o ședință excepțională și explică situația printr-o mega-manevră financiară dubioasă, care a intrat în cercetări, ori prin „vina” inflației, pentru care dă ordin să fie arestată imediat, și propune ca puținii bani rămași în buget să fie distribuiți canalelor media, care vor avea obligația să facă „o publicitate agresivă la adresa tichetelor de masă, la soluția benefică pe care acestea o aduc (…) bunăstării materiale a populației”. Ziaristul relatează întâlnirea, titrând bombastic: „Unica șansă a țării și a noastră rămâne MAFIA”. Evident, partidele politice îi îndeamnă pe electori să iasă la vot, promițându-le că îi vor scoate definitiv din coșmar. Însă fitilul „bombei sociale” avea să fie aprins de alte două demersuri guvernamentale: Ordonanța de Urgență 1234567, prin care se dispune ca „întreaga comercializare de băuturi alcoolice, de producție internă și din export, să se efectueze numai în bani”, secondată de o campanie fără precedent cu tema „alcoolul dăunează grav sănătății”. Abia acum poporul reacționează concret, „Asociația pentru protecția bețivilor în societate și familie” (APBSF) se mobilizează imediat și îi cheamă pe toți bețivii să iasă în stradă ca să lupte „împotriva abuzurilor politice, pentru democrație și egalitate în drepturi”. „Piața revoluției” se umple instantaneu cu protestatari, din toată țara, care își amplasează acolo corturi, pentru o manifestație de durată. Declarația făcută la megafon de președintele APBSF este una antologică. Ca și sloganurile care se inventează pe loc, cu acest prilej. Ziaristul primește sarcina să relateze „obiectiv” de la fața locului, adică fără să ia partea „alcoolicilor ordinari” și fără să-l pomenească pe ministrul sănătății, care „a adus mulți bani la ziar”. Materialul său imparțial stârnește nemulțumirea redactorului șef, care însă nu intervine asupra lui decât adăugându-i o casetă, intitulată „Bețivi am fost și încă suntem”. Din rațiuni comeciale, traficanții de alcool, „pe mână” cu nume politice sonore, se alătură protestatarilor. Pe deasupra, mai intervine și raționalizarea curentului electric livrat către populație. Fiindcă presiunea informațională devenise insuportabilă și nimeni nu se mai înghesuia să ocupe funcția, Ziaristul este promovat șef al departamentului „social”, după care anunță o radicală „schimbare de macaz” expozitivă: „(…) se va renunța la teorii, explicații, analize și alte forme fără fond și se vor reflecta (…) fapte și scene de viață”. Între timp, deja milioane de bețivi continuau protestul, cu sloganuri de genul: „jos cu hoții din guvern!”, „sus bețivii din popor!”, susținuți și spijiniți cu fonduri de la toate „organizațiile naționale și mondiale ale băutorilor din întreaaga lume”. Desigur, cu bani, dar mai ales cu sute de mii de lăzi și cutii cu băutură. În cea de-a treizecișiopta zi de mișcări de stradă, are loc o „mare ședință extraodinară a camerelor reunite din parlamentul țării, sub înaltul partronaj al președintelui”, la care participă senatori, deputați, miniștri, lideri de partide și organizații, generali din armată, securitate și poliție, primari, oameni de afaceri, traficanți băștinași și internaționali, elevi și studenți (țăranii nu au mai avut loc în sală). După o rafală de discursuri sforăitoare, la îndemnul Președintelui care identificase faptul că, la o aniversare națională, s-a consumat șampanie, guvernul decretează destituirea ministrului de interne, a ministrului de finanțe, a comandantului suprem al forțelor armate, acordul ca forțele de ordine să acționeze în forță pentru restabilirea ordinii publice, ca viile și livezile de pruni să fie distruse prin incendiere și ca patru cotidiane naționale să fie desființate din cauză că „au manipulat, prin publicarea de informații mincinoase”. La recepția care celebrează instituirea noului guvern, Ziaristul participă cu misiunea expresă de-a afla dacă numele cotidianului la care lucrează se află pe lista celor proscrise. Cu acest prilej, Președintele anunță că nu se va consuma nici un strop de alcool, ci doar apă, siropuri și sucuri, însă, printr-o măiastră alăturare de pahare cu conținut aparent identic, participanții vor bea spirtoase „la greu”. Târziu, în noapte, după „spartul târgului”, Ziaristul pornește pe jos spre redacție, și află de la un fost discipol al său, lider al mișcărilor de stradă, că, într-adevăr, publicația unde trudea ca slujbaș era una dintre cele care urmau să fie scoase din circuit. A doua zi, în piața centrală și pe bulevardul principal, niște oameni în negru declanșează o acțiune în forță și, după doar un ceas, protestatarii sunt cotonogiți, arestați și împrăștiați. La redacție, nesuferitul redactor șef anunță că ziarul se închide, fiindcă „nu s-au mai găsit surse financiare și nici înțelegere politică”. În liniștea din finalul cărții, se aud distinct șenilele dictaturii.
În iureșul său scăpat complet de sub control, acest carusel al smintelii anulează totul, cu precădere destinele. Pițipoanca din tramvai, care vorbește continuu și agresiv la telefonul mobil, declară că va accepta la propria ei nuntă un dar „combinat”, compus din „tichete de masă și valută”, locatarii strânși în scara blocului, sub iluzia unui dialog lămuritor, se îmbrâncesc în inutilitate existențială pe ei înșiși, tânăra și senzuala vecină, captivă unei datorii urgente la o firmă de cosmetice, „se descurcă”, Soția Ziaristului, la fel, fiindcă, la serviciu, participase cu bani la o „roată țigănească”, dar este surprinsă neplăcut de zelul erotic neașteptat al soțului ei, care, pe fondul încordării generale și a veșnicei lipse de timp, improvizează o acuplare pe holul domiciliului conjugal, în loc să facă „dragoste noaptea în pat, așa cum fac toți oamenii normali, cu tandrețe și dăruire” și o „tratează ca pe-o curvă”, medicii spitalului unde se află internat socrul Ziaristului s-au adaptat „din mers” la noul context și sunt mulțumiți, fără mârâieli prea multe, cu șpaga în cartoane colorate, familia insului internat în comă alcoolică și care cere pe patul de moarte „o juma de pălincă”, n-o primește și moare astfel din culpă medicală, e de acord să fie „despăgubită cu o mare cutie de carton (…) plină cu tichete valorice de masă”, popii înfuriați la parastasul asezonat cu lapte, cei, sucuri și cafea, care le îndeamnă pe rudele îndoliate:„Lăsați pomana și alăturați-vă mai bine protestului bețivilor din stradă!”, Blondul de la etajul al șaselea care, din pricina opțiunilor personale, a mediului familial zvăpăiat, a crizei economice și a lipsei de curent electric, ajunge să-și călărească soacra și apoi își transferă întregul anturaj peste hotare, unde „nimeni nu bârfește, viața e roză, sunt bani, nu tichete de masă, există o democrație bine pusă la punct în care poți face sex liber și cu becul aprins, cu cine vrei, când vrei și cât poți”, Fotograful artist, prieten al Ziaristului, care nu acceptă să i se schimbe titlul expoziției-document din „Scene de lângă noi” cu „Scene cu noi”, Doctorul fizioterapist, castrat în relația sa cu Femeia iubită, fiindcă, deși aveau o casă a lor, nici unul, nici altul, din frici lăuntrice, nu au fost de acord să se despartă de propriile mame, sau doamna măritată, dar care e nefericită fiindcă nu are copii și că a suferit o intervenție chirurgicală numită „limfadenocolpohisterectomie lărgită Wertheim”.
Și însuși Ziaristul, devenit derviș rotitor între două formulări, „fericirea în nefericire” și „nefericirea în fericire”, care, amețit de realitate, cedează și cade în fractura care implică „boală psihică, morală, fizică și socială”, iar , după ce primește șocul „punerii pe liber”, îi va cere Fiului său „să-l ducă la cea mai apropiată instituție în alb”, de unde pândește o vagă, dar nu foarte greu de intuit, ne-mai-întoarcere.
Cuprinsul romanului, irizat discret de retorica lui Jose Saramago, adoptă, în general, formula fragmentului-absorbant, adică a unei expuneri epice inițial ferme care, pe neașteptate, ivește fante prin care basculează confesiuni, reflecții, introspecții, caleidoscoape dominate de amănuntele semnificative sau picante, unde au loc, de fapt, întâmplările cele mai tensionate. Unele debuturi sau finaluri de tâlcuri epice sunt ușor de recunoscut: au fost semnalate cu formulări de fluidizare, de proiectare, de vitalizare, de împrospătare a discursului ori de racursiu subiectiv, care devin „mărci narative” ori „semne de carte”, precum: „așa cum am relatat”, „chestii asupra cărora nu are rost să insistăm”, „asta e o altă poveste care nu intră în preocupările noastre acum”, „realitate pe care nu o comentăm, pe motiv că nu ne pricepem”, „ așa după cum am aflat puțin mai devreme”, „așa cum cititorii au bănuit de la început”, „așa după cum v-am informat”, „babele și țațele despre care cititorii au fost deja informați”, „în consecință nu mai avem nimic de explicat și adăugat”, „așa după cum ați observat”, „sau cum vreți să-i spuneți”, „prevenim că pasajele următoare nu sunt literatură”, „așa cum i-am cunoscut deja”, „după cum lesne cititorii au înțeles”, „așa cum am / ați bănuit / imaginat” etc. Cu toate aceste „trucuri” tipice prozei sau tocmai datorită lor, percepția devine una dominată de prozodie, iar senzația este aceea a lecturării, pe nerăsuflate, a unui vast și seducător poem.
Și o confesiune de final: deși ne cunoaștem de câteva decenii, deși am lucrat împreună în presă o grămadă de timp, deși domnia sa era în mod critic la curent cu preocupările mele poetice și deși am golit, la discuții îndelungi, cisternele celor mai generoase cârciumi ale Capitalei, habar n-am avut că Alex. Calmâcu scrie literatură. Și, pe cale de consecință, că scrie astfel de literatură! Îmi salut, deci, cu mare bucurie!, suprinderea și cred, fără nici un strop de ezitare, că romanul „Cronică despre alb și negru” reprezintă una dintre cele mai importante apariții editoriale din literatura română a anului 2015.
După mintea mea, cea mai izbutită, cu siguranță!
CIPRIAN CHIRVASIU
Alexandru Calmâcu
- A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București
- Și-a început cariera de jurnalist în 1985, la agenția de presă Agerpres
- În 1991, corespondent de război în Transnistria
- Ulterior, se orientează spre domeniile sociale ale presei: Învățământ, Tineret, Cultură
- Șef de secție la cotidianele „Evenimentul zilei” și „Gardianul”, apoi redactor șef la revistele „UNICEF” și „Școala românească”
- În prezent, redactor șef la Editura Universității din București
- A semnat reportaje, anchete sau comentarii și în „România literară”, „Contemporanul”, „Tineretul liber”, „Suplimentul literar al Tineretului Liber”, a fost realizator al emisiunilor „Miorița” și ”Un cenaclu pe săptămână”, de la postul național de radio.
- Cărți publicate: „Critica educației” (Editura „Paralela 45”, 2010), „Vise în paragină” („Editura Universității din București”, 2015), „Cronică despre alb și negru” (Editura „Tracus Arte”, 2015)
- Traduceri din limba italiană: „Parfum de maci”, de Gloriana Orlando ( Editura „Princeps Edit”, Iași, 2006) și „Mafia ucide până și tăcerea”, de Elio Camilleri (Editura „Princeps Edit”, Iași, 2007)
Domnule Ciprian Chirvasiu, m-ati cucerit de tot cu fraza asta:
„În liniștea din finalul cărții, se aud distinct șenilele dictaturii.” !