Poeta Denisa Duran (Denisa Mirena Pișcu) s-a apropiat în acest an foarte mult de poezia și cultura macedoneană, în special printr-o rezidență în Skopje și apoi printr-o scurtă revenire în Macedonia, mai exact în Tetovo și din nou Skopje. Dorina Cioplea a dialogat cu Denisa Duran, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre experiența rezidenței. Interviul a fost realizat online, la întoarcerea în țară, dar dialogul a fost început încă din timpul șederii la Skopje, din dorința de a fi cât mai veridic și nealterat de trecerea timpului. Veți afla povești presărate cu detalii istorice, veți simți atmosfera de oraș nou și vechi și, mai ales, veți vedea prin ochii poetei Denisa Duran o experiență culturală ce merită trăită și care poate naște literatură de cea mai bună calitate.
De curând ai fost într-o rezidență literară la Skopje. Știu că, vorbind cu tine în timp real, îmi povesteai că prima impresie a fost a unui oraș mic și tăcut, fără prea multe de oferit. Când și cum ai început să îl vezi altfel?
Când am ieșit prima oară din casă, chiar în centru, mi-am spus că Skopje e cel mai urât oraș pe care l-am văzut vreodată…. Statui uriașe, megalomane, lipsite de orice gust artistic; clădiri reconstruite în stil baroc, lângă schele și macarale; poduri peste râul Vardar, din suta în suta de metri, făcute doar ca să susțină alte statui; fântâni arteziene în mijlocul rîului – tuburi hidoase de metal cu apă căzând în apă; restaurante sub formă de corăbii din beton construite la maluri; piatra albă, cuprinsă de mucegai, a coloanelor grecești construite în urmă cu doi ani; limbi de pietriș în mijlocul râului, ca și cum râul însuși ar fi în reconstrucție…
La un capăt al Podului de Piatră, Alexandru Macedon, în mijlocul pieței, călare pe Bucefal, într-o ipostază triumfală; în capătul celălalt, Filip al II-lea și Olimpia, mama lui Alexandru, așezată jos – așa cum i se cuvine unei femei, îmi spune gazda mea, cu ironie – în diverse ipostaze ale maternității… Și, printre ei, alte zeci de personaje. Toate aceste statui și fațade fac parte dintr-un proiect de reconstrucție a orașului, numit “Skopje 2014”, inițiat de guvernul naționalist aflat în prezent la putere. Centrul orașului e asaltat de kitsch și oamenii se plâng de spălare de bani și suferă din cauza șomajului și a corupției.
Mi-au plăcut, în Skopje, orașul vechi, bazarul – de o parte a podului, cu magazinele sale de bijuterii sau de condimente și cu străduțele sale expresive – și muntele, de cealaltă parte – frumosul munte mic, încoronat cu o cruce uriașă, The millenium Cross, care aproape că-l strivește… Vodno – muntele de apă.
Relația mea cu orașul s-a schimbat datorită oamenilor. Și o să reiau aici trei povestiri foarte scurte despre macedoneni, pe care le-am relatat și pe facebook; le redau ca atare, cu spontaneitatea lor cu tot:
Macedonenii ăștia sunt incredibili! Am cumpărat un magnet, am spus două vorbe și vânzătorul de suveniruri a adus un scaun, pe arșiță, m-a poftit să stau la umbră, mi-a adus o sticlă cu apă rece ca gheața și am stat amândoi de vorbă toată după-amiaza, despre situația politică din Balcani.
Aseară am ieșit la cofetărie – aici, la ora 23, orașul e plin de oameni și copii – și un cuplu de macedoneni în vârstă s-a așezat la masa mea, m-au salutat și-am petrecut aproape două ore împreună, discutând, fără ca ei să știe o boabă de engleză sau română, iar eu știind doar 10 cuvinte în macedoneană, cu o empatie și o căldură rare… (Ce experiență halucinantă: să încerci să înțelegi o limbă pe care nu o cunoști, să treci dincolo de coaja sonoră a cuvintelor, să intri ÎN limbă, cu toată ființa ta, ca și cum ai înota în ea, ca și cum ai intra în mintea limbii, dincolo de craniul ei!…) Au început prin a-mi oferi o înghețată uriașă, doar fiindcă știam să spun “poftă bună!” în macedoneană, și au sfârșit prin a-mi da adresa lor de acasă…
Ieri m-am oprit să dau bani unui bătrân cântăreț la chitară și mi-a spus că fusese în România, apoi că citise numele meu în ziar, când am avut lectura din Skopje, și s-a oferit să mă prezinte unui editor căruia îi dă el lecții de chitară… 🙂
N-am mai întâlnit un popor atît de empatic și de generos ca macedonenii!…
Cum era atmosfera în Skopje?
Pisici vagaboande, în loc de câini vagabonzi…
Cerșetori aproape la fiecare sută de metri, în centru, dar nu agresivi, ci resemnați, închiși în ei înșiși, acoperindu-și ochii cu mâna sau stând ghemuiți…
Aici nu porumbeii vin la geamuri, ci vrăbiile – vrapce – parcă mai mici decât de obicei, gata să-ți intre în casă….
Toată lumea cântă live în Skopje!… Mici formații, la restaurante și terase, interpretând melodii cover, dar și multe grupuri pe stradă sau în piețe, cântând pentru trecători.. Am ascultat live, în Skopje, de la “I’m a super girl” și “Hei, Jude”, până la The Doors, Elvis Presley, ba chiar și Pink Floyd! Una dintre cele mai originale trupe pe care le-am văzut era compusă din vreo 10 tineri și tinere care băteau la tobe – Barbarossa Samba Group, și care făceau un show excelent… Am fost dezamăgită că nu sunt macedoneni când au spus “we love Macedonia”, ca să aflu, apoi, că erau din România… 🙂
Există o zonă în Skopje – Debar Maalo – plină de terase cu muzică bună. Am văzut tineri ocupând o stradă întreagă, stând în picioare, seara târziu, cu berile în mâini, pe lângă mesele ocupate ale pub-ului, făcând aproape imposibilă trecerea mașinilor.
M-am simțit ‘’comfortable & secure” în Skopje, așa cum le ziceam tuturor, adică “în largul meu”, adică liberă… Nu am simțit nici o clipă nici cea mai mică dorință de intruziune a cuiva, nici pe străzi, nici la baruri, nici ziua, nici noaptea… Toți macedonenii cu care m-am întâlnit au ținut să-mi facă cinste, deci m-am simțit răsfățată… Îmi arătau cu ironie amară clădirile noi din oraș, celebrele kitch-uri … Poate fi extrem de dureros să trăiești într-un loc care nu te mai reprezintă….
În timpul zilei, era o căldură groaznică, aproape 40 de grade; stăteam în casă și lucram și am văzut Skopje mai mult noaptea… La 11 noaptea, singurătatea se dilua cel mai mult… La ora aia, piața orașului era plină de oameni: părinți cu copii, și tineri, și bătrâni, și prieteni, și familii… Oamenii se plimbau din loc în loc, se întâlneau sau se așezau pe bănci și stăteau să citească, la lumina becurilor… Unii dintre ei dansau spontan pe muzica de la fântâna arteziană a lui Macedon… Statuia lui, triumfătoare și nemișcată, alături de un mare ecran electronic unde se difuzau clipuri publicitare, cu o viteză amețitoare…
Macedonia nu e o țară prea cunoscută, dar cu un parcurs istoric captivant.
Câteva lucruri interesante despre Macedonia: este singurul stat care s-a desprins din fosta Iugoslavie fără război, doar prin referendum, în 1991; la Ohrid, în sud-vestul Macedoniei, se află cel mai vechi și totodată cel mai adânc lac din Europa, inclus de UNESCO în patrimoniul cultural mondial; aici a fost întemeiată “Școala de la Ohrid” (în secolul al IX-lea) și a luat naștere alfabetul chirilic; în 1945 a avut loc “codificarea limbii” macedonene – adică impunerea ei ca limbă oficială a Republicii Socialiste Macedonia; în 1963 a avut loc un cutremur la Skopje, care a distrus 80% din oraș, eveniment încă foarte prezent în memoria colectivă a locuitorilor; limba macedoneană este singura limbă slavă – alături de bulgară – care nu are cazuri gramaticale.
Povestește-mi despre programul de rezidențe din care ai făcut parte și ce a presupus acesta.
Programul “Absolute Modern”, la care am participat, face parte din seria de rezidențe literare oferite de rețeaua internațională TRADUKI scriitorilor și traducătorilor din sud-estul Europei – în acest caz, cu sprijinul editurii Goten din Skopje. Anul ăsta, pentru rezidențele din Skopje au fost depuse 85 de candidaturi – evaluate, succesiv, de un juriu local și unul internațional – din care au fost selectați 6 scriitori (în afară de mine, autori din Albania, Serbia, Croația, Slovenia). Fiecare dintre noi a petrecut câte o lună în Skopje, lucrând la un proiect literar. Programul acoperă cheltuielile de transport și cazare și oferă un onorariu de 800 de euro, din care trebuie să-ți acoperi mesele, transportul local și alte necesități. Pe scurt, ai toate condițiile să stai să scrii sau să lucrezi la o traducere, dar ai și posibilitatea să cunoști oameni interesanți.
Experiența de mamă a avut un efect puternic și asupra scriitoarei din tine, așa apărând volumul de versuri ”Dorm, dar stau cu tine”. Cum te-a influențat separarea de copilul tău, pe parcursul rezidenței? Este și acesta genul de emoție care poate genera literatură?
Da, poate genera literatură pentru copii! 🙂 Am lucrat acolo, la Skopje, și la o povestire pe care o începusem mai demult pentru fiica mea, în dorința de a-i arăta și ei ce-am făcut acolo, departe, ce înseamnă scrisul și cum poate apropia oamenii.
Am ales să merg în luna iulie în rezidență tocmai pentru că era în timpul vacanței de vară de la grădiniță, când fetița mea trebuia să stea cu bunicii ei, cea mai mare parte din timp la Brașov. Deci oricum n-am fi fost împreună în perioada asta și situația a fost mai ușor de suportat pentru ea, așa.
Dar singurătatea? Cum te-a influențat separarea de toți cei pe care îi cunoști, pe care ești obișnuită să îi vezi în fiecare zi?
O să-ți spun și despre singurătate:
Te obișnuiești, încet-încet, cu fluturii de noapte… nu-i mai izgonești, nu-i mai eviți, te simți chiar bine în prezența lor… devin niște viețuitoare de companie…..
Pe skype, oamenii nu se pot privi în ochi… alunecă mereu dintr-unul într-altul… Și trebuie să alegi dacă să te uiți la cei dragi sau să-i lași să te privească…
Mă culcam mereu la trei noaptea, după ce ascultam, timp de câteva minute, melodia îngânată a rugăciunilor musulmane, ridicându-se din moschee, peste noaptea orașului. Era un cântec puternic, plutind peste casele adormite fără să scoale pe nimeni – căci rugăciunea mai degrabă mângâie, decât trezește. A fost Ramadanul, în prima jumătate a lunii, și după ce s-a încheiat a început să-mi lipsească glasul acela, în noapte…
Care sunt așteptările tale în ceea ce privește o rezidență literară? Ce ar trebui să vizeze, din punctul tău de vedere?
Pentru mine, asta e prima rezidență literară în care merg și mi s-a părut una ideală, pentru că am avut timp de lucru, dar am putut și să călătoresc prin țară și am avut șansa să cunosc mulți oameni minunați. Asta se datorează coordonatorului rezidenței “Absolute Modern”, prozatorul macedonean Robert Alagjozovski care e, totodată, directorul editurii Goten din Skopje și un excelent manager cultural. El a avut grijă de mine, în sensul propriu al cuvântului, și m-a pus în legătură cu scriitori, editori, traducători, manageri culturali, artiști, fotografi, jurnaliști – cei mai mulți dintre aceștia devenindu-mi apoi prieteni dragi, pe care i-am și revăzut, de curând, la Skopje. Și a mai avut grijă de mine poeta Andra Rotaru, care a fost anul trecut în aceeași rezidență, la Skopje, și care mi-a îmblânzit cu multă delicatețe și eficiență singurătățile lacome de la început.
Am avut o lectură de poezie în Skopje, cu traduceri realizate de Lidija Dimkovska din volumul “Sunt încă tânără”, și a fost unul din cele mai emoționante momente pentru mine, ca poetă: sala a fost plină, oamenii m-au ascultat cu atenție aproximativ o oră și, la sfârșit, toți au venit, pe rând, să-mi spună ceva. Ce versuri i-au atins mai mult, sau ce le-a plăcut din ce-am spus, sau lucruri similare în care cred și ei, sau ce știau despre Eliade și Cioran. N-am mai simțit o conexiune cu publicul atât de puternică la nici o lectură.
Fiecare scriitor, ca fiecare om, de altfel, are propriul ritm de asimilare. Skopje ”ți-a vorbit” la fața locului, te-a provocat rapid la scris sau abia ajunsă acasă ai început să-i simți efectul?
Macedonia mi-a umplut inima de prieteni. A fost mai mult o perioadă de asimilare și regăsire de sine. Am scris un singur poem în Skopje, intitulat “Omul fără față”, un poem realist-suprarealist… Am lucrat acolo la un manuscris despre feluri diferite de iubire, despre tăcere și preaplin sufletesc, ispită și asceză. Skopje e un oraș paradoxal, ciudat, dulce-sărat, care se lasă greu înțeles, deși tânjește după înțelegere… Deci s-a potrivit.
Experiența ta macedoneană nu s-a oprit la limitele orașului Skopje. Ohrid, ”orașul celor 365 de biserici”, te-a adus mai aproape de Dumnezeu? Unde ai mai călătorit?
În Ohrid, am privit apusul soarelui peste lac, de pe înălțimile bisericii Saint Jovan, și am simțit liniștea pământului. Am văzut îngerii care îngenunchează, aleargă și zboară deopotrivă, în biserica Sfânta Sofia. Am petrecut mult timp în atelierul de făcut hârtie manual și am cunoscut un călător din Argentina împreună cu care am bătut toate străduțele pavate ale orașului. I-am dat unui vânzător de kebab poeziile mele traduse în macedoneană, pentru că s-a dovedit un mare cititor. Am mers mai departe, la Struga, orașul poeziei, unde lacul Ohrid cel adânc se transformă în râu și oamenii sar să facă baie, de pe poduri. Din loc în loc, niște țevi de apă fac un evantai de șuvoaie care împrospătează aerul, pe malul râului, și am văzut pescăruși jucându-se cu apa din aer încontinuu, în loc să vâneze pești. Directorul festivalului Serile de Poezie de la Struga mi-a arătat colecțiile publicate de ei și mi-a dăruit mai mult de zece cărți de poezie macedoneană tradusă în engleză. I-am vorbit îndelung despre scena literară de la noi, trezindu-i interesul pentru proiecte comune. Tot la Struga am participat la festivalul de artă DrimON, organizat de o echipă de tineri foarte mișto care sfidează realitatea ca să aducă artiști de calitate în fața unui public de aproape o sută de persoane, în fiecare seară. Am mai călătorit la Strumica, în sud-estul țării, unde am avut o lectură de poezie într-un loc special – la o moară de grâu, în apropiere de oraș, și am văzut oameni urcându-se în microbuze, în timpul săptămânii, să vină să asculte poezie. Strumica are cel mai bogat cer din Macedonia și e înconjurat de dealuri supuse.
Poezia folosește limbajul, cuvintele, dar și emoțiile. În ce măsură v-au reunit sau separat diferențele de limbă pe tine și pe macedoneni?
Încă din prima zi la Skopje, însoțită de gazdele mele am început să fac o listă de cuvinte comune în limbile română și macedoneană. Eram amuzată de similarități și mi s-a părut foarte relevant să văd ce concepte sunt comune celor două spații culturale: Dragă. Simpatic. Da. Instituție. Post. Matcă. Pastramă. Ginecolog. Poștă. Poetesă. Ceai. Idee. Cascadă. Curs. Calendar. Haide. Alo. Vreme. Năut. Balet. Ceașcă. Trudă. Boală. Șansă. Uliță. Minut. Moment. Rai...
M-am simțit atât de apropiată de oameni, încât am învățat cu ușurință și entuziam suficiente cuvinte cât să le pot spune, la lectură: “Ias sum Denisa Duran, poetesa od Romania, i ubavo mi e što sum ovde, vo Skopje, so vas!” (“Mă numesc Denisa Duran, sunt o poetă din România și sunt bucuroasă să fiu aici, la Skopje, cu voi!”).
Cum a fost contactul cu poezia macedoneană în propria sa casă?
Din poezia macedoneană cunoșteam foarte bine textele lui Nikola Madzirov, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori europeni contemporani, pe care am început să le traduc în limba română, din engleză (cu consultarea constantă a autorului), în urmă cu doi ani. Am publicat, până acum, mai multe grupaje de poezie în reviste literare importante de la noi și în curând sper să pot publica și volumul lui, la o editură importantă din România. Metaforele sale extrem de originale și melancolia textului- vorbind despre dezrădăcinare, dor, îndepărtare, migrație, temporaritate, destin, abandon, în imagini ce combină în mod surprinzător elemente ale naturii, personaje religioase, detalii urbane și referințe politice – au făcut ca poemele lui să fie cunoscute și traduse în peste treizeci de limbi străine. Din păcate, Nikola Madzirov nu a fost în Macedonia pe parcursul rezidenței mele, dar m-am bucurat să-l revăd la București, la prima sa lectură pe care a avut-o aici, de curând.
Cunoșteam, desigur, poezia Lidijei Dimkovska, care are două volume traduse la noi (unul la Vinea și celălalt la Tracus Arte), o poezie copleșitoare, amplă, postmodernistă, cu metafore puternice și ironii sociale și politice ca niște pocnituri din bici. Lidija este acum foarte apreciată și ca prozatoare, unul din cele mai recente romane ale sale fiind deja publicat în a treia ediție. Știam de Igor Isakovski și citisem un grupaj din poeziile lui în Poesis Internațional – important poet, traducător și editor macedonean, fondator al revistei de literatură Blesok și al editurii de poezie cu același nume – printre cele mai importante din Macedonia. Igor Isakovski s-a stins din viață anul trecut, în mod neașteptat, lăsând un gol în urma sa pe care oamenii de cultură din Macedonia încă se străduiesc să-l diminueze.
Cât am stat acolo, am avut prilejul să cunosc și alți autori: Elizabeta Bakovska, cu poezia ei vie despre singurătate, neputință, fragilitate și despre dragostea plină de devotament a femeii, care îi oferă identitate chiar și în distrugere; Bakovska introduce personaje și referințe istorice în poemele ei, cu metafore incitante, construind o narațiune critică a devenirii macedonene. Vladimir Martinovski este un poet cuceritor prin tandrețea și inocența din poemele sale de dragoste, dar și prin ecuațiile lirice – paralelisme, analogii, trimiteri culturale – din textele (în versuri sau în proză) în care deconspiră transcedentalul ascuns în gesturile mici ale zilei. Referințele sale la muzică sau pictură sunt adesea asimilate într-un discurs liric în care elementele naturii joacă un rol revelatoriu. Un alt poet macedonean, Jovica Ivanovski, vorbește în textele sale, adesea cu un umor plin de amărăciune, despre superficialitatea relațiilor interumane, (mărturisindu-și, la un moment dat, incapacitatea de a-și recunoaște cunoștințele mai vechi), într-o permananetă demitizare; o poezie minimalistă care descrie un traseu personal între detaliile sordide, banale, ale existenței, și în care se ascunde un puternic sentiment al deșertăciunii.
Sper să pot pregăti în curând, așa cum mi-am propus, un dosar de traduceri din poezia macedoneană contemporană.
În Macedonia există șapte edituri importante de poezie: Antolog, Blesok, Magor, Tri, Kultura, Tabernakul, Matica, aproape toate având propriile lor librării. În cea mai mare parte, se bazează pe finanțările obținute de la Ministerul Culturii – care se străduiește să sprijine consolidarea identității macedonene prin limbă, uneori chiar sacrificând calitatea proiectelor. De exemplu, există un program – aflat deja aproape de finalizare – care presupune (re)traducerea a cinci sute de titluri din literatura universală în limba macedoneană, în decurs de cinci ani – o situație care ridică serioasa problemă a existenței unui număr suficient de mare de traducători profesioniști capabili să poată traduce o sută de titluri pe an…
Macedonia are o importantă tradiție a lecturilor de poezie – creată și dezvoltată de prestigiosul festival de poezie Serile de Poezie de la Struga, unul dintre cele mai importante festivaluri de poezie din lume, ajuns anul acesta la cea de-a 54-a ediție. Astfel, într-o țară cu o populație de aproximativ două milioane de locuitori, tirajul cărților de poezie este mai mare decât la noi (în general, minim 500) iar numărul minim al cititorilor la o lectură de poezie este numărul mediu de la noi.
Acum, la întoarcerea în România, care este primul cuvânt care îți vine în minte când auzi ”Macedonia”?
DRAG.
Dorina CIOPLEA
foto: Sabina GUZIK
