Tot G. Călinescu făcea observaţia judicioasă că, în Italia, săracul dispune de bogăţii gratuite, pentru că locuieşte într-un muzeu în aer liber. Mai mult, dacă vreun homeless n-ar avea unde să doarmă pe timp de ploaie sau de ger, s-ar adăposti în catedrale. Din nou, verdictul e aproape de adevăr. Am şi văzut persoane – cu poveşti legate de gât şi cu şepcuţa la picioare – dormind în curtea unei biserici. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă că a cules un rod dintr-o grădină străină: „Cine se împacă bine cu sărăcia este un om bogat“. Filozoful sugera, printre altele, că între a avea nevoie şi a te nevoi există o graniţă subţire şi că, traversând hotarul, ne îndepărtăm de menirea noastră, ne înstrăinăm. Lucrurile necesare se află mai aproape decât o aruncătură de băţ.
Torino este un oraş la îndemâna utilizatorului. Cum cobori în Stazione Porta Nuova eşti deja în centru. Te întâmpină, la ieşirea din gară, Piazza Carlo Felice. Şi cine a fost Carlo Felice? A fost ultimul rege al Sardiniei (această denumire oficială se referea la uniunea între insula din Marea Tireniană şi la Piemont), aparţinând ramurei principale a familiei di Savoia. Dispărut în 1831, fără a avea urmaşi direcţi, i-a lăsat succesiunea vărului său, Carlo Alberto di Savoia-Carignano, tatăl lui Vittorio Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei unite (1861). Monarhul providenţial pentru unionismul în Peninsulă provenea dintr-un altoi aparent secundar al dinastiei. La noi, Carol I şi Ferdinand I, din ramura Hohenzollern-Sigmaringen, au fost personalităţi decisive pentru România. Independenţa (1877-1878) se leagă de cel dintâi, Marea Unire (1918) de celălalt. Este o legitate a istoriei ca străinii să joace rolul reformatorilor sau al profeţilor.
În cinstea lui Carlo Alberto a fost amenajată Piazza care îi poartă numele, situată aproape de Via Roma, drumul care leagă Stazione Porta Nuova de centrul istoric (Piazza Castello). Grupul statuar ecvestru se află în faţa Palazzo Carignano, reşedinţa tradiţională a acestei aripi dinastice. Palazzo Carignano a fost construit, între 1679 şi 1685, la comanda lui Emanuele Filiberto (poreclit Il Muto). Aici s-au născut şi Carlo Alberto, şi Vittorio Emanuele al II-lea. Când a devenit moştenitorul legitim al Coroanei Piemontului, în 1831, Carlo Alberto şi-a mutat reşedinţa în Palazzo Reale (situat în actuala Piazza Castello), aşa cum era firesc. Numai că, entuziast, impulsiv sau doar clarvăzător, suveranul s-a mutat cu toate bunurile, bănuind că I Carignano aveau să scrie istorie. Verişorii şi-au părăsit definitiv cuibul. Prin Palazzo Carignano a început să bată vântul (schimbării). Familie de războinici – adică de mercenari – Carignenii s-au dovedit susţinători devotaţi ai culturii, ai constituţionalismului şi ai diplomaţiei. Arma lor era raţiunea de Stat.
A mai făcut ceva important Carlo Alberto. A transportat Colecţia de pictură a Dinastiei Savoia. Mai mult, pe 2 octombrie în 1832, când împlinea 33 de ani, a deschis-o vizitelor publicului larg, inaugurând un muzeu – Galeria Reale – în Palazzo Madama (tot în Piazza Castello). Acela reprezintă nucleul actualei Galerii Sabauda, găzduită, din 2012, într-o aripă a Palazzo Reale. Muzeul Naţional „Brukenthal“ a fost inaugurat în 1817, Sibiul fiind sub administraţie austriacă. Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Bucureşti a fost înfiinţat în 1834. British Museum a fost întemeiat în 1753. Aici nu e vorba de concurenţă, de critici voalate sau de amărăciunea în faţa soartei vitrege. E binevenit doar să ne acomodăm cu ideea că muzeele sunt realităţi de tip iluminist – „implementate“ (!) pentru emanciparea maselor. Chiar şi primele izbucniri avangardiste, în Franţa împăratului Napoleon al III-lea (1863), au fost instituţionalizate imediat de către monarh. Acesta a decis amenajarea Salonului Refuzaţilor, devenit apoi tradiţie. Neselectaţi în Salonul oficial, Édouard Manet, Gustave Courbet şi Camille Pissaro au beneficiat de protectorat instituţional. Dadaiştii organizau expoziţii în regie proprie şi inaugurau noţiunea de performance, de consum(are) rapid(ă).
Abandonat de proprietarii de drept, Palazzo Carignano a găzduit, din 1848, sesiunile Camerei deputaţilor din Regatul Piemontez. Aşadar, era o structură bicamerală. Număra peste 300 de membri. Vittorio Emanuele al II-lea s-a întors să facă un ultim gest omagial – în locul natal – proclamând Regatul Italiei în Palazzo Carignano, în martie 1861. Tot din 1861 trebuia să funcţioneze aici Parlamamentul Peninsulei. Spaţiul s-a dovedit neîncăpător. În curte a fost ridicată o clădire provizorie, demolată ulterior, unde s-au ţinut şedinţele forului legislativ până în 1864, când capitala a fost mutată la Florenţa. Între timp, între 1861 și 1864 a fost aranjată o sală, ce poate fi vizitată şi astăzi, dar nu a fost dată în folosinţă din cauza deciziei mai sus amintite. Nu e pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine preţuieşte. În 1864, efortul era socotit zadarnic. În 2015 este o investiţie pe termen lung. Povestea poartă numele de perspectivă. La 1862, Principatele Unite al Moldovei şi Valahiei, sub domnia lui Al. I. Cuza, purtau numele de România, avea capitala fixată în Bucureşti şi un singur parlament. Se spune, câteodată, că ţara noastră a pierdut locomotiva modernităţii, apărută prin 1804, datorită englezului Richard Trevithick. Problema nu e de sincronizare, ci de eficienţă. În 1852, Piemontul dispunea de o „reţea“ feroviară de 8km. Între 1852 şi 1861, când la preşedinţia Consiliului de Miniştri a stat Camillo Benso, conte de Cavour, infrastructura a depăşit 850 km.
Apartamentele din Palazzo Carignano sunt deschise pentru tururi ghidate gratuite, de marţi până duminică, din jumătate în jumătate de ceas, între 10.00 şi 19.00. O persoană amabilă stă şi explică, aşteptând întrebări. Nu ne zoreşte. Nu ne momeşte cu firimituri. Ne spune care obiecte sunt originale, care, copii. Ne vorbeşte cald, înţelegând că suntem cu toţii, vreo 15, nişte ageamii. Barocul şi neoclasicul sunt mărcile oraşului. Nu ni se atrage atenţia că stăm prea aproape de mobile sau de vreun portret. Premisa este că vizitatorul vrea să adulmece, nu să pipăie. Avem voie să facem fotografii, fără blitz, chiar dacă nu am plătit. Din partea casei! E incomod să primeşti atâtea cadouri. Aproape că te simţi vinovat, ruşinat şi timorat că platoul ţi se oferă, în repetate rânduri, cu binevoitoare insistenţă. Adevărata politeţe nu prea trezeşte sentimentul stimei de sine, ci mania persecuţiei. Să mai amintesc doar că, în 1997, Palazzo Carignano şi Palazzo Reale au intrat în patrimoniul UNESCO şi că, da, Torino a fost prima capitală a Italiei unite.
George NEAGOE
