Nu mai ţin minte în ce an (cred că după 2000, totuşi) a apărut pe piaţa presei de la noi revista „Hustler”, revistă „hard”, mai „hard” decât „Play-boy”, apărută în ediţie mioritică nu cu mult înainte. Redactor-şef al publicaţiei în limba română a fost desemnat bunul meu prieten şi excelent jurnalist, regretatul Horia Tabacu, cu care am fost o vreme coleg la ziarul „Ziua”. Şi Horia mi-a propus imediat să colaborez şi eu, pe o sumă, recunosc, frumuşică. Mărturisesc că am şovăit: îmi căzuseră în mână pe timpuri nişte numere din „Hustler” şi cu toate că nu sunt un pudibond, rămăsesem un pic şocat de imaginile acuplărilor fără nicio perdea ale cuplurilor de diverse coloraturi şi calibre. Văzusem şi filmul lui Milos Forman, ”The People vs. Larry Flynt”, cu Woody Harrelson în rolul întemeitorului revistei, şi mă gândeam ce reacţie o să aibă un anumit gen de ”people”, la noi, când va întredeschide acele pagini color, ce afurisenii se vor abate asupra redactorilor şi colaboratorilor din partea B.O.R. ş.a.m.d. (Şi chiar a fost, în seara lansării revistei la un restaurant din centrul Bucureştiului, o manifestare de protest a unei asociaţii creştine de păstrători ai moralei, sau cam aşa ceva, condusă de fostul maior de Securitate Liviu Petrina, om de altfel foarte creştin y compris democrat).
În cele din urmă am acceptat şi-am publicat câteva texte despre „Erosul în socialism” (din care pe câteva le-am inclus şi în „Lumea ca literatură”, volumaş apărut anul trecut la „Polirom”), texte care, în contextul imaginilor de-a dreptul porno din paginile următoare, erau absolut inofensive. Şi fiindcă primele numere din „Hustler s-au vândut foarte bine, am avut imediat ecouri: brusc, mi-a crescut notorietatea în blocul din Militari unde domiciliez şi acum. Vecine sobre care nu-mi răspundeau la salut au început să-mi zâmbească, să mă-ntrebe de sănătate, femeia de serviciu care mătura scările s-a oferit să-mi facă şi mie curat în apartament, „când doreşte domnu’„, casierul de la întreţinere (unde sunt veşnic dator) mi-a tras cu ochiu’, etc. Probabil că bieţii oameni îşi imaginau că atunci când duceam textul bătut la maşină, în redacţie mă aşteptau, aşa cum le-a făcut mă-sa, apetisante corectoare top-model, redactoriţe tânjinde în bikini ş.a.m.d. Or, ditamai „Hustleru'” ocupa două birouaşe pe nu mai ţin minte ce stradă: în unul moţăia Horia Tabacu, în celălalt stătea secretara, drăguţă, ce-i drept, dar extrem de măritată.
Dar toate, fatalmente, au un sfârşit. Tocmai când îmi intrasem în mână şi textele mele începuseră să aibă şi oarece tentă literară, destinul crud şi-a arătat colţii: am primit un telefon din Maramureş, de la mama. După tonul ei dramatic, am crezut că ne-a murit vreun unchi, vreo mătuşă. Aş! Era cu totul altceva: o vecină „binevoitoare” (specie eternă, niciodată pe cale de dispariţie) cumpărase revista şi plină de dignitate i-o dusese maică-mii: „Ia uitaţi-vă, doamna Adelina, unde publică băiatul dumneavoastră!” Îmi imaginez cu groază groaza care o fi cuprins-o pe mama când, după articolul meu (cu poză normală!), dăduse două pagini şi-i căzuseră ochii peste acele fotografii apocaliptice. „Nelule, ce-ai făcut?!” – mi-a strigat ea în telefon. „Ce-am făcut?”, am răspuns eu, gândindu-mă cum o fi aflat că numai cu o seară înainte o făcusem într-adevăr, lată, cu bere, la Terasa Muzeului Literaturii: „Tu vrei să ne faci neamul de ruşine?! – continuat, implacabilă, mama. Cum poţi să publici în mizeria aia?!” În sfârşit, mi-a căzut fisa: văzuse „Hustleru'”! „Mimi – încercat să dreg eu busuiocul, minţind – dar acolo au publicat şi mari scriitori, Hemingway, Truman Capote…” „Nişte beţivi nenorociţi şi ăia! – a pus mama verdictul. Să nu te mai prind că scrii un rând acolo, că vin la Bucureşti şi va fi vai de capul tău!”
Ştiind de ce e în stare mama (a apărut la un moment dat pe la 3 noaptea în faţa blocului meu cu un TIR în care-mi adusese, fără să i-l cer, un dulap masiv cu trei uşi, TIR pe care-l luase la autostop, cu dulap cu tot, din staţia PECO de la ieşirea spre Cluj din Baia-Mare), n-am mai scris la „Hustler”.
Drept consecinţă, notorietatea mea în bloc a scăzut la zero: vecinele nu mă mai salutau, femeia de servici a uitat de curăţenie, casierul de la întreţinere m-a penalizat cu 2% pentru întârzierea plăţilor. Și-or fi imaginat, probabil, că n-am fost în stare să fac faţă, onorabil, atâtor oferte vii de la „Hustler”.
Ceea ce nu e departe de adevăr.
Ioan GROȘAN
Pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro am primit un drept la replică din partea domnului Liviu Petrina. Redăm, mai jos, textul integral și original:
Domniei Sale Domnului Dan Mircea Cipariu
Presedintele Asociatiei EURO CULTURART
Stimate Domn ,
Va rog sa publicati -in interesul Adevarului si in virtutea
Dreptului-la-Replica- Punerea-la-Punct alaturata in Agentia de Carte :
<<<<< Domnul Grosan face noi crampite .
Domnul Ioan Grosan a publicat in Agentia de Carte un text memorialistic in care relateaza cum mamuca-sa i-a carpit cei sapte-ani-de-acasa si astfel a a scapat de prostul obiceiu de a publica in reviste porno .
Spune ca -inainte de a primi indrumarea mamucii- , a mai fost sfatuit , indirect , sa nu promoveze reviste porno, respectiv chiar la lansarea imundei publicatii a fost martor la protestul facut de Fundatia Gratis Pro Deo , condusa de Domnul Liviu Petrina .
Dar Domnul Grosan reia si o veche calomnie fesenista
impotriva PNTCD : ,, securistul Petrina ,, .
Precizam iarasi-si-iarasi :
- Domnul Liviu Petrina a fost Diplomat-de-Cariera in MAE ; in 1986 a fost eliminat politic din Diplomatie pentru atitudini si fapte consistente impotriva regimului totalitar ateo-comunist .
- In 22 decembrie 1989 a fondat primul Partid Crestin-Democrat , ce a fuzionat apoi cu venerabilul PNT ,care a devenit PNTCD .
- Domnul Liviu Petrina a castigat Procesul la CEDO
prin care s-a dovedit ca nu a fost securist .
Liviu Petrina >>>>>>>>>>
Va multumim .
Liviu Petrina
Presedintele Asociatiei Casa Gratis Pro Deo
Fost Secretar General PNTCD si Membru in Parlament
Bucuresti , 14 August 2015
