Gheorghe FIKL s-a născut la 1 aprilie 1968, la Timișoara. Între anii 1994-1998 a studiat la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Două picturi ale sale apar pe coperțile a două volume lansate și în România, „Bogații” de John Kampfner și „Înalta societate” de Alexander von Schönburg, ambele editate de „Baroque Books&Art”. Lucrări ale lui au intrat în colecții private din Londra, cum este cea a Prințului de Wales. Pentru AgențiadeCarte.ro, Veronica Kirchner a dialogat cu artistul Gheorghe FIKL.
În memoria-mi proprie sunt vitregită de prima întâlnire cu pictura lui Gheorghe FIKL, dar îmi amintesc cu atât mai bine de barocul unor visuri, catedrale din care mă priveau frontal, în toată splendoarea lor carnală, taurii, păzitorii templelor. Arta lui FIKL, oricât de nemișcate ar fi personajele în ea, este de o măreție impresionantă a dinamismului, și, deși încărcată de detalii, are o noblețe a simplității și a armoniei. Ce haos mai mare îți poți imagina decât un taur violet în fața unui altar? Dar așa cum scria Johannes Scottus Eriugena în De divisione Naturae, V „ Cel ce este privit în ansamblu, nu numai că devine frumos, întrucât aparține unei ordini, dar este chiar cauza Frumuseții generale“. Lucrările lui FIKL confirmă una dintre definițiile Frumosului, și anume, aceea dată de Toma De Aquino, în Summa theologiae I: „Trei înzestrări sunt trebuincioase frumuseții. Mai întâi întregime sau perfecțiune (…) Apoi este nevoie de o potrivită proporție sau armonie. Și, în sfârșit, de limpezime sau strălucire, căci se pot considera cu adevărat frumoase doar acele lucruri care au culori curate și strălucitoare“.În primăvara acestui an mă reîntâlnesc cu pictura lui FIKL la București, întâi la Artmark, și, mai apoi, la Anaid Art Gallery în București. Iar pe pictor îl voi cunoaște personal la Arthouse Wolfsberg/Gărâna, în acest iulie îmbrățișat de soare. E un bărbat înalt și drept, gândurile și întrebările care-l vizitează nu l-au aplecat, e mai degrabă tăcut decît dornic de a vorbi, cu gândul mai mult în zare căutând decât în prezent odihnind. În grădina casei, călcând peste iarba uscată la soare, ne-am găsit un loc umbrit unde am stat la povești.
V. Kirchner: În lucrările tale, în marea lor majoritate de dimensiuni foarte mari, deși personajele tale, simboluri biblice și mitologice,- tauri, păuni, oi – sunt statice, ai mereu senzația că se întâmplă ceva.
G. FIKL: Cred ca sunt un fel de vânător al impactului psihologic. Asociind personajele, punând simbolurile unul în fata celuilalt se creează întradevăr un dinamism, o tensiune, se întâmplă ceva ce te pune pe gânduri, te emoționează. Din punct de vedere plastic însă, compoziția mea nu este una dinamică, ci una centrată, simetrică, dar astfel ea își câștigă tenta meditativă. Citirea lucrărilor devine astfel una în profunzime. Mă pui acum în postura de a analiza ceea ce fac, iar eu de obicei nu analizez…
V. Kirchner: De ce nu?
G. FIKL: Dacă analizezi prea mult există riscul să te pierzi pe parcurs, da, e mereu un pericol în a încerca să controlezi fluxul creației care te face să te exprimi.
V. Kirchner: Câtă spontaneitate este atunci în creația ta?
G. FIKL: Când pictez, asta este de fapt ultima etapă a actului creativ; actul acela final al picturii și măiestria gestului nu repreyintă cea mai mare parte a mesajului. Arta se întâmplă la mine cu mult înainte de a picta. Actul de creație începe adunând imagini, experiențe, făcând fotografii, și, dacă ești onest și urmărești un mesaj, devine o coerență gândită a unei serii de lucrări. Cum este această zonă nouă în care am intrat și care mi se pare foarte bună de exploatat. Ideea de a schimba direcția mi-a venit în toamna anului trecut la o expoziție la București, am vrut forțat să fac altceva, mi-am dorit să nu cad în manierism. Uite, aici, de de exemplu, e un cimitir, sau un altar în câmpul gol, o călugăriță în momentul rugăciunii. Deci nu mai urmăresc efectul de până acum făcut cu taurii, cu păunii, ci acum caut un efect mult mai profund, care ar putea fi un risc în fața publicului larg. Dar sunt convins că, din punct de vedere vizual și psihologic, va avea un imact puternic. Mă gândesc, numai pentru că lucrările cu tauri au avut trecere, nu înseamnă că trebuie să rămân mereu în lumea aceasta. Dacă te oprești, ca artist, ai încurcat-o.
V. Kirchner: Este pentru prima dată când îți schimbi direcția tematică?
G. FIKL: Atât de puternic, da. Mi-a plăcut ideea să mă îndepărtez de ceea ce am făcut până acum, și mi-am zis, hai să merg și mai departe. De ce să nu folosesc aceste imagini balcanice ce le surprind în plimbările mele prin Socolari? Un cal negru într-un cimitir gol, mănăstirea Nera, uite, acolo era o călugăriță ce se ruga, deasupra ei, un candelabru, era o atmosferă minimalistă, dark, și totuși atât de reală, era ca o imagine de film…
V. Kirchner: Lumea lui Tarkovski…
G. FIKL: Lumea lui Tarkovski sau a lui Sergei Parajanov, care în filmul „Culoarea rodiei“ are imagini statice în care doar ceva se mișcă, cineva trage o dantelă prin fața imaginii, sau apariția unui păun singuratic. Știi și eu pictam păuni, dar uite, nu știam de ce, de unde. Sau când mă aflam în mănăstire și vedeam cum cade lumina din partea dreaptă, mă gândeam la Vermeer. Sunt coincidențe, dar e bine să te încarci de toate aceste experiențe vizuale. Am fotografiat și un preot în timpul unei procesiuni de Paște care ține în față un Crist, dar unul fără cruce, brațele lui răstignite parcă ar fi niște coarne, este o imagine cumva amenințătoare în fața lumii, dar și smerită, și, în niciun caz, blasfemică. Și mai este și un perete de flori, de doi ani îmi doresc să fac o lucrare cu flori, și le-am găsit la Toulouse….
VKI: Îmi imaginez florile tale de brocart, pline, grele de parfum…
G. FIKL: În schimb cimitirul e o combinație de Monet și dinamism, este acoperit de o zăpadă curată, aproape atractivă, îmbietoare, așa îmi doresc să-i dau o tentă optimistă acestei ultime amorțeli a vieții, acesta este mesajul meu. Când vezi fotografia nici nu zici că-i Fikl, însă în contextul acestei noi serii se va înțelege.
V. Kirchner: Motivul catedralei și motivul altarului te fac de recunoscut. De unde această religiozitate în lucrări?
G. FIKL: Nu știu exact, așa simt. Uite, și Horia Bernea picta altarul fără să mai pună altceva și asculta jazz. Așa ești, așa te definești. Nu mă duc eu la biserică, poate astea sunt rugăciunile mele, lucrările. Ăsta sunt eu, asta vreau să las în urma mea, arta mea. Consider important și suficient. Numai să pot să fac mai departe. Mi-am construit la Socolari un atelier nou, un atelier cu atmosfera unei catedrale, de arcă, loc ideal pentru lucrările mele, care sunt deja ca un altar.
V. Kirchner: Spuneai la început, „dacă ești onest“. Ce înseamnă să rămâi onest, ca artist?
G. FIKL: Adică să nu fi speculant, să vezi și să-ți înțelegi motivațiile, și eu speculez uneori, dar încerc să nu pierd firul. Încerc să mă promovez ca să intru în competitie cu cei tari.
V. Kirchner: Cine sunt „cei tari?“
G. FIKL: Aici este și o chestie de noroc. Tare e Bernea, la noi, tare e Francis Bacon, la englezi, tare e Gerhard Richter, la germani…Sunt cei care au ajuns ce au ajuns nu numai prin mediatizare ci prin valoarea lor. Unii au noroc, alții nu.
V.Kirchner: Un pictor din Italia îmi spunea că la ei prețul lucrărilor este și în funcție de mărimea lucrării.
G. FIKL: Am auzit și eu, îngrozitor! Nu vindem, măi, carpete, aici, pe centimetru!
V. Kirchner: Pentru că am vorbit de spontaneitate am o istorioară cu Constantin Flondor, pentru că știu că ți-a fost profesor. Eram la București, se sărbătoreau 30 de ani Prolog și 80 de ani Paul Gherasim. Priveam împreună una dintre lucrările sale, la care Flondor își înmoaie un deget în paharul cu vin și face un semn pe lucrare, râzând..
G. FIKL: A pictat un pic, bravo! Ce tare! El picta cu vin, cu făină, vezi, erau gesturi simbolice, profunde. Flondor mi-a fost profesor un an. Romul Nuțiu mi-a fost însă profesorul de bază. Am facut nouă ani de facultate, mi-a plăcut…Da. Tare mi-a plăcut, parcă a fost acum 1000 de ani..
Aproape 1000 de ani stau pe umerii satului bănățean Wolfsberg/Gărâna, pe care dealurile moi și verzi îl încercuiesc ca un căuș de palmă. E soare în iarba uscată, în depărtări latră câiniii, FIKL tace. Nu vreau să distrug tăcerea din smerenia verii, tăcerea pictorului care îmi spunea sub altarul cerului, „poate rugăciunile mele sunt ele, lucrările“.