La câteva luni după ce îi apărea primul volum de poezie, ”În mine e ALB, NEGRU și TU la mijloc (Editura Charmides), în urma concursului de debut ”Porni Luceafărul…”, Gabriel Nicolae Mihăilă câștiga premiul pentru Opera Prima la Festivalul Internațional de Literatură ”Tudor Arghezi”, ediția din 2014. ”Tenace şi atent la cum se mişcă valul, Gabriel Nicolae Mihăilă a ales calea zicerii directe, dovedind din capul locului o uşurinţă a scrierii textelor, aşa ca şi cum ar respira. Nimic nu pare înnodat în poeziile sale. Totul curge limpede, se leagă firesc, dînd impresia de facilitate şi verbozitate”, spunea Gellu Dorian despre poezia scriitorului gălățean. Dorina Cioplea a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Gabriel Nicolae Mihăilă, despre debutul său în volum, despre scrisul ca terapie și despre ce își dorește un scriitor tânăr în România.
”În mine e ALB, NEGRU și TU la mijloc” (Editura Charmides) este debutul tău editorial. Deși ai apariții cu grupaje de poezie în mai multe reviste de specialitate din țară, primul volum a venit într-un timp destul de scurt de la primul poem publicat. Care este povestea acestei cărți?
Despre poveste nu știu ce să zic, aș fi preferat un film franțuzesc. Ar fi ajutat mai mult. Ar fi fost ceva cu un manuscris trimis pe ultima sută de metri la un concurs, apoi un anunț pe mail ca fiind laureat, undeva la miezul nopții, înainte de începutul concursului, un drum de 12 ore de la Galați la Suceava cu trenul, câteva ore dubioase pierdute în gara de la Mărășești, 8 ore petrecute la Botoșani, încă 10 ore pe drumul de întoarcere, o lungă perioadă în care am refăcut materialul necesar, lansarea, oamenii sufletului meu care au lipsit, oamenii sufletului meu care nu au lipsit, o mini perioadă moartă post lansare, revenirea. Desigur, partea a doua a poveștii ar fi tot în aceeași notă, doar că ar fi fost un prequel, povestea din spatele poveștii, omul din spatele poetului, întâmplarea din spatele poeziei, neputința, mizeria, bucuria, fericirea, desfătarea, lupta, agonia, nebunia. Probabil cartea în sine ar oferi cel mai consistent și potrivit răspuns.
Prin câteva elemente și poeme autobiografice îți radiografiezi copilăria și adolescența, ajungând la tinerețea în care prezența dragostei îți dezvăluie și ALBUL și NEGRUL interior (”tu femeie / cea mai atroce aripă de pasăre / tai orizontul în două și lași întunericul să curgă șiroaie / în viața mea”). Este această carte o poveste de dragoste, fie ea încheiată, dorită, pierdută sau viitoare?
Aș începe cu dilatarea, comprimarea sau, mai simplu, cu distorsionarea timpului, continuând cu fiecare femeie a vieții noastre care devine din ce în ce mai mică/din ce în ce mai mare în fața celei de după, apoi aș continua cu mișcarea uniform accelerată a sângelui progresiv cu incoerența dezvoltată la nivel de individ, iar în final aș pomeni că incoerența nu este un material inepuizabil, la finalul ei existând un alb sau un negru, solidificat, osos.
Relația Poetului cu Dumnezeu este ca relația cu un prieten vechi de care l-a despărțit trecerea timpului și a oamenilor (”între mine și Tine e o închisoare / un lagăr de concentrare // Doamne / hai să îl dărâmăm împreună”) și pe care acum îl privește cu nostalgie? Totuși, uneori, ”Dumnezeu încălțat în bocancii de armată / mărșăluiește în direcția opusă”.
Înțelegerea și chiar tangibilitatea sentimentelor evoluează odată cu vârsta. Când eram mici, dragostea noastră față de cele mai elementare existențe nu era condiționată. Uneori, privind către adulți nu le înțelegeam durerea, pentru că nu o învățasem încă. Nu în acel mod. Dacă elimini tot ce e rău din viața ta, îți vei pierde din imunitatea dobândită, așa că e bine să păstrezi o doză mică. Despre Dumnezeu? E un arbitru, incoruptibil, dar cum orice arbitru greșește, în opinia mea, a greși este dumnezeiește.
”dacă nu vrei să te doară timpul / dacă nu vrei să te doară oamenii / rămâi copil Gabi / rămâi copil” îți spui singur și totuși timpul nu se oprește, nu se întoarce și nici măcar nu încetinește (”aud în mine un bătrân din ce în ce mai clar”). Ce doare în această ireversibilitate?
Astfel încât am răspuns parțial la această întrebare, aș propune trecerea timpului în poezie. Jocul, nebunia și experimentarea trebuie păstrate. Asemeni unui copil. Altfel intervine plafonarea. Nicăieri pe lumea asta nu vei găsi mai mulți pereți decât într-o cămară de poet. Arta este răspunsul singurului verdict definitiv și irevocabil pe care îl avem, moartea.
Când și cum se insinuează în viața unui poet scrisul ca terapie? (”aici sunt toate lucrurile / pe care nu ți le-am putut spune / nu ți le pot spune și nu ți le voi putea spune”)
Constant. E mai ieftin și mai eficient decât un psiholog. Scrisul ca un miracol. Oricum ar fi, dacă nu vine totul dinlăuntru, nu se va produce nicio schimbare. Scrisul e ca o galerie subterană, ca o gheară care scormonește adânc în tot ceea ce este intangibil în viața noastră.
Ai reușit, într-un timp scurt, să te faci remarcat la mai multe festivaluri și concursuri literare naționale, unde ai fost și premiat. Cum te raportezi la fenomenul literar contemporan și mai ales la noul val de poeți?
Nu mă raportez la nimeni. Nu îmi place să fac asta. Sunt suficiente persoane la care îmi place modul de a scrie, dar nu mă opresc niciodată foarte mult timp într-un loc. Despre premii, cert este că acolo pe unde am câștigat am fost apreciat și, cum nu cunosc pe nimeni să am parte de tratamente speciale, toate au fost pe bune.
Ce urmează pentru scriitorul Gabriel Nicolae Mihăilă?
Urmează urmarea urmării primei cărți. Inevitabil. Vreau un patefon și o mașină de scris.
În rest nimic.
