Scriitorul și jurnalistul Grigore Șoitu a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu scriitorul Bogdan Suceavă, despre începuturile sale literare, dar și despre ce se întâmplă cu literatura contemporană. Au vorbit despre cel mai recent volum al său, ”Scrisori de la Polul Est”, editura Agol, lansat de curând la Librăria Open Art din București, și despre piața editorială din România, Uniunea Scriitorilor și multe alte subiecte fierbinți din domeniu. Este extraordinar de greu să fii scriitor de limba română. Pe lângă faptul că îți scrii cărțile (un act întotdeauna plin de dificultăți lăuntrice), trebuie să studiezi, să te ții la curent cu ce se întâmplă în lume, și, pe deasupra, să te confrunți cu dificultățile majore ale spațiului literar românesc. Drumul tău se intersectează cu politicieni, cu tot felul de personaje frustrate care simt nevoia să-și exercite autoritatea asupra ta. Merita descris cât de greu este și paginile următoare dau măsura acestei tensiuni, poate mai mult decât orice pagini de jurnal.” – Bogdan Suceavă.
Bogdan Suceavă, nu ne-am cunoscut în împrejurări prea fericite… În perioada când exista ASALT, am scris o cronică despre ”Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste” de Doina Jela, volum în care apărea, în mod eronat, numele tatălui tău printre cele ale torţionarilor de la Nucşoara. Îmi pare rău ca am difuzat această informaţie, în cronica pe care am publicat-o în ziarul Observator de Constanţa, dar nu aveam cum s-o verific, fiind un simplu recenzent. Cum s-a încheiat acel incident, a fost redactată vreo erată, a apărut vreun articol care să corecteze acea eroare regretabilă?
După ce am scris o serie de articole care au apărut în Contemporanul. Ideea europeană (primul pe 5 aprilie 2001) şi am avut o intervenţie importantă în România literară (prin articolul O carte cu greșeli, din nr. 27/2001, la pagina 10 a revistei, în prezent retras din arhiva de pe internet, dar ușor de găsit în colecțiile complete ale revistei), ceea ce am reuşit să demonstrez este că tata, la vârsta de treisprezece ani, nu putea să aresteze pe nimeni. Eu am crezut că asta ar fi fost o dovadă suficientă, dar Doina Jela nu a acceptat acest lucru, ceea ce vorbeşte foarte mult despre capacitatea ei de confruntare cu realitatea. Nu ştiu ce se întâmplă, probabil că venim din lumi diferite, dar pentru mine când cineva îţi prezintă o demonstraţie, e o chestiune firească să o accepţi. Dacă nu o accepţi, cred că este o dovadă de lipsă de inteligenţă. În consecință, cred că Lexiconul negru a fost o carte ratată, pentru că atunci când am ajuns să-i analizez detaliile, am descoperit foarte multe greşeli. De exemplu, între cei care l-au chinuit pe Noica au fost doi fraţi Micutelu, iar autoarea nu dedică numelui Micutelu decât un singur articol în Lexiconul negru. Deși a afirmat că s-a bazat pe interviuri cu foştii deţinuţi politici din Argeş. Am spus că nu cred asta, pentru că dacă ar fi vorbit cu deţinuţii politici din Argeș, ei ar fi ştiut foarte bine că au fost doi ofițeri de securitate cu același nume… Asta e o dovadă precisă că nu s-a documentat și că a mințit în privința metodei de documentare. Și-a mințit editorul, și-a mințit cititorii. Au existat foarte multe lacune în documentarea ei şi am fost nevoit să le punctez la vremea respectivă. De asemenea, a ratat foarte multe informaţii extrem de importante legate de procesul Noica. Am spus atunci că procesul Noica este măsura seriozităţii unei asemenea cercetări. Pentru că Editura Humanitas ar fi trebuit să fie interesată de cei care au instrumentat acel caz, în condiţiile în care Editura Vremea publicase colecţia de documente ale cazului Noica. Greşelile din Lexicon erau masive. Doina Jela nu este un specialist şi nici nu este un intelectual onest cu materialul istoric cu care a lucrat, după cum am arătat. Ea și-a propus să impună o viziune profund tarată ideologic și nu a reușit altceva decât să se dea în spectacol. Interesul meu a fost cu totul altul: relevarea adevărului. Tata nu a făcut parte din niciun fel de echipă care să fi operat arestări în Nucşoara, şi este important asta, pentru că Elisabeta Rizea este o verişoară a bunicii mele. Dacă nu aş fi reacţionat ar fi fost ca şi cum aş fi admis că tata mi-ar fi arestat mătuşa. Ar fi fost o istorie ca-n poveștile cu Familia Adams… În perioada aceea eu lucram la Miruna, o poveste, în anul 2001, problema asta cu Lexiconul negru m-a întrerupt. Pur şi simplu am lăsat manuscrisul deoparte şi n-am mai lucrat o vreme la el. A fost o interacțiune paralizantă, o experiență profund deprimantă, pentru că nu m-aș fi așteptat la atâta rea voință din partea cuiva care pretinde că scrie cărți. Am revenit la manuscris în 2002 (avea să apară abia în 2007, la Curtea veche). Mă afectează foarte mult astfel de lucruri şi, în general, mă afectează foarte mult prostia şi reaua-voinţă.
Cât de mult a însemnat pentru tine, pentru începuturile tale literare, Asociaţia Arte&Litere ASALT şi Grupul de la Constanţa?
Mi-am pus foarte multe speranţe în ASALT şi am crezut că ei pot să aducă un punct de vedere nou. A fost un grup care s-a manifestat foarte activ, pe plan local, şi care a promovat câteva puncte de forţă în ceea ce priveşte comunicarea în mediul electronic. Exista foarte mult talent, foarte multă energie şi asta mi-a plăcut cel mai mult în anii 2001-2002. Îmi amintesc cu plăcere de perioada aceea!
De multe ori când mă uit la această copertă, îmi vine –e greşeala mea, mintea mea e de vină…- să citesc aşa: ”Scrisori de la Polul Sud”. De ce ai pus titlul ”Scrisori de la Polul Est” ?
Pentru că există un Est absolut, la care cultura română poate să acceadă, atunci când întâi-stătătorii ei încep să se manifeste. E o lume aparte, care a fost descrisă ieri [lansarea volumului ”Scrisori de la Polul Est”, de la Librăria Open Art, din 19 mai 2015 –n.r.], de unul dintre vorbitorii de la lansare, ca fiind o lume fanariotă. Suntem în anul 2015 şi vorbim de lucruri pe care le-am putea citi în paginile lui Constantin Bacalbaşa despre Bucureştii de odinioară, despre excesele unor personaje exotice, care se întâmplă să fie astăzi personaje europene de prim rang, şi nu ne rămâne decât să ne amuzăm descriindu-le comportamentul. Mi s-a părut că acesta este un Pol Est, şi, deşi am plecat de nouăsprezece ani din România, în momentul în care optezi să rămâi în cultura română ai de-a face cu ei. Este extraordinar de greu să împarţi un spaţiu public cu oameni care nu se comportă civilizat.
Într-unul dintre capitolele acestei cărţi, intitulat ”Clasa politică îşi bate joc de destinul copiilor noştri?”, cred că scrii despre tine atunci când zici: „ să presupunem că un candidat oarecare, posesor al unei diplome de doctorat la Michigan State University, şi-ar dori să se întoarcă să lucreze în sistemul românesc de învăţământ. Cum ar fi primit un astfel de dosar academic în mediul universitar românesc?”. Întrebarea mea e următoarea: te-ai întoarce în România, în mediul universitar, dar nu numai în mediul universitar, ci pur şi simplu să trăieşti în această ţară? Ai face asta (dacă da, de ce, dacă nu, de ce)?
Dacă ar avea sens, da. Şi iată de ce: pentru că am căştigat foarte multă experienţă şi am învăţat foarte multe lucruri utile, care ar putea să servească cel puţin în câmpul matematicii. Şi aş avea multă experienţă de împărtăşit din multe domenii, de exemplu educaţia tinerilor talentaţi. În ceea ce priveşte mediul literar, am avut parte de o interacţiune intensă cu mediul editorial din Vest şi aş putea să fiu foarte util. Dacă-nmulţeşti experienţa asta cu mii de oameni care au studii făcute în universităţi serioase din Occident şi care nu se gândesc să se întoarcă în România, ne dăm seama cât de mult pierde societatea românească, prin faptul că nu există programe consistente pentru reintegrarea lor în lumea românească. De ce spun asta, pentru că în alte ţări est-europene, din Croaţia până-n Polonia, există programe de atragere a doctoranzilor, a specialiştilor, a universitarilor şi cercetătorilor formaţi în vest, să se întoarcă acasă. Ori în România, asta nici nu se doreşte şi ar fi şi foarte greu de realizat din punct de vedere financiar, pentru că unii dintre ei au poziţii foarte bune… În timp ce din punct de vedere politic, la un moment dat s-au făcut investiţii foarte mari, pe anumite componente care dădeau bine într-un anumit moment, pentru marele număr al celor care puteau să fie utili societăţii nu s-a făcut absolut nimic. Cred că aici este marea problemă.
Deci nu te-ai întoarce?
Nu spun asta, ci că m-aş întoarce, pentru că în continuare eu consider că aş putea să fiu util. Dar ar trebui să văd care ar fi contextul. Nu m-aş întoarce pentru o muncă de activism de la zero, ar fi foarte greu să fac asta.
O-ntrebare foarte simplă: de ce ai ales, după ce ai publicat la edituri importante, cum ar fi Polirom sau Curtea Veche, o editură atât de mică, tânără, plină de viaţă, dar foarte puţin cunoscută?
Au fost trei aspecte aici. Primul aspect a fost legat de prietenia mea cu Dan Iancu, o prietenie veche (ţin foarte mult la el!). Editura Agol este proiectul lui de inimă. Mi-a explicat editorul că agol înseamnă rotund în ebraică. Şi, poate ştii, Dan Iancu este matematician. Există o organizaţie secretă a matematicienilor care se-ntâlnesc din când în când şi pun la cale lumea. Am încredere în el. Am încredere în el ca poet, ca editor, şi mi-a făcut o mare plăcere să colaborăm. În al doilea rând, ideea de a produce această carte a fost generată de felul cum conducerea Uniunii Scriitorilor a reacţionat, în ultimele luni, la anumite probleme ale lumii editoriale româneşti. Practic, decizia noastră a fost de a produce această carte într-un timp foarte scurt. Editurile mari îşi fac un plan editorial cu mai multe luni înainte şi se mişcă cu totul altfel. Editurile mici au mai multă flexibilitate şi a fost o operaţiune destul de dificilă, atât pentru autor cât şi pentru echipa care a lucrat la acest proiect. Pentru că este o întreagă aventură să produci cartea într-un timp atât de scurt! Al treilea aspect a fost cel legat de forma de protest pe care o dorim realizată prin publicarea acestei cărţi. Am publicat o carte ca o formă de protest faţă de o anumită stare de fapt, față de insistența cu care Uniunea Scriitorilor dorește să taxeze cititorii cu o taxă de timbru, pentru a-și rotunji bugetul pe seama lor. Felul cum am publicat (dăruind întregul tiraj, pentru a nu genera venituri taxabile pentru un potențial timbru literar) a fost foarte diferit, şi nu cred că vreuna dintre editurile mari ar fi fost pregătită pentru un asemenea demers în momentul de faţă. Cred că formula aceasta, deşi nu ajunge pentru moment la publicul larg, atrage atenţia prin gest.
Mi-a plăcut o chestie, pe care ai spus-o la lansarea de la librăria Open Art, faptul că scrii cronici despre cărţile nominalizate la premiul Pulitzer, înainte ca premiul să fie decernat. Când o să foloseşti experienţa pe care ai acumulat-o într-o carte de nonficţiune?
În 2008 am publicat primul volum de eseuri, apărut la Tritonic, în 2013 am scris ”Memorii din biblioteca ideală”, care este practic o carte de nonficţiune. Iat-o acum pe a treia. Am scris până acum trei cărți de eseuri.
Mă refeream la altceva, la nonficţiunea jurnalistică de investigaţie, scrisă direct în limba engleză şi publicată în America. Cu alte cuvinte, când o să faci o carte de Pulitzer?
Intenţia mea e să aparţin culturii române. Mă interesează să scriu în limba română şi să produc lucrări pentru spaţiul editorial de aici, iar dacă ajung acolo să ajung în traducere. Asta este ceea ce fac eu, asta este meseria mea. Aparțin culturii române.
Eu te văd ca pe un scriitor în afara oricărei generaţii, poate într-un fel e mai bine. Voiam să te întreb: de cine te simţi mai apropiat, cu ce scriitori crezi că te-nrudeşti?
Am scris cărţi foarte diferite. Să ne referim la ”Venea din timpul diez”, care este o comedie, probabil am învăţat foarte multe de la maeştrii comediei cehe , de la Čapek, de la Hašek, dar nu poţi să faci aşa ceva fără să te gândeşti la Caragiale. Acolo ne gândim la Caragiale tatăl, deși romanul are un motto din Mateiu Caragiale. Ideea că lucrurile se-ntâmplă într-un Bucureşti poetic şi că spaţiul geografic este important, asta seamănă mai mult cu atmosfera lui Caragiale fiul. Dar s-a petrecut în perioada tranziţiei. Nu poţi să nu priveşti tranziţia cu umor. Deci cine e mai aproape de mine, probabil că Ioan Groşan, cu extraordinarul lui umor, el e unul dintre autorii de care mă simt legat. Când am scris ”Noaptea când cineva a murit pentru tine”, s-a-ntâmplat ca problema literară la care m-am gândit să fie similară cu o problemă literară la care Răzvan Rădulescu, acest prieten al meu, s-a gândit foarte mult. El a scris scenariul de la ”Hârtia va fi albastră”. Sincer, faţă de el am o mare admiraţie şi mă simt aproape. Îmi place foarte mult cum Radu Aldulescu ştie să scrie despre tragedie şi mi-am descris de mai multe ori admiraţia mea faţă de acest deosebit prozator. Este un maestru al tragediei, care este o artă foarte grea. Mi-e foarte greu să spun că mă simt influenţat de un anumit curent, e vorba despre anumite teme, care se fac bine într-un anumit context de idei şi anumiţi autori reuşesc asta. E imposibil să nu-i admiri şi să nu înveţi de la ei. Eu nu am avut ce să învăţ de la o parte a criticii noastre literare, de la „teoreticienii” noştri, ei nu m-au ajutat absolut deloc. În schimb m-au ajutat foarte mult autorii români, romancierii care lucrează azi, cei care reflectă asupra aceloraşi teme şi care încearcă din această realitate să scoată literatură. Ei mă ajută foarte mult să văd şi să-nţeleg. Am avut foarte puţin ajutor teoretic, am avut mai mult ajutor din partea practicienilor artei romanului.
Dacă Uniunea Scriitorilor şi-ar reveni brusc, nu ştiu, poate vin extratereştrii şi o reformează, poate reuşim noi, ai vrea să revii asupra demisiei, ai vrea să fii iar membru al acestei uniuni, al acestui sindicat?
Sunt convins că voi reveni, într-un context în care lucrurile vor fi mult mai normale. Nu-mi place o atmosferă tensionată, nu-mi place o atmosferă polarizată, în care autoritatea este impusă de sus. Nu-mi plac ieşirile violente, nu-mi plac momentele în care cineva de pe un soclu îşi insultă colegii. Este foarte grav, aşa ceva nu se poate, este un lucru care trebuie să se termine. Dacă numărul de mandate la conducerea USR nu este limitat, atunci nu ne rămâne de făcut decât să avem foarte multă răbdare, pentru că viaţa le rezolvă pe toate.
A consemnat Grigore ŞOITU
