Fiecare om, indiferent de vârstă, îşi măsoară existenţa, şi prin ea personalitatea, prin entuziasm. Fără vorbe de prisos, această stare, fizică şi spirituală, este deseori exteriorizată excesiv, la momentul potrivit şi nepotrivit. Chiar zilnic. Prin ea, o persoană încearcă să arate public cât de capabilă este în toate cele, cât de profesionistă şi de promptă, cum numai din mâinile ei ies lucruri de valoare, nicidecum din ale altora. Fără doar şi poate, entuziasmul este o stare de bine, conferă un echilibru spiritual în fiecare clipă trăită, e un semn de bună sănătate mentală şi corporală. Altfel spus, este indispensabilă. Însă, după cum bine ştim cu toţii, excesul de entuziasm înseamnă superficialitate (parcă am citit pe undeva chestia asta sau am învăţat-o pe de rost, cu voce tare), miroase a infatuare progresivă şi îmbrăţişează prostia (aici ştim, le-am înţeles din experienţă).
Într-una din zile intră în biroul nostru redacţional un bărbat între două vârste. Sigur pe el şi puţin arogant. Intrarea lui în încăpere ni s-a părut că a fost pregătită cu ceva timp înainte, ca să impresioneze. Parcă preluase modelul apariţiilor spontane ale artiştilor amatori pe scena unei case de cultură din provincie. Întocmai ca un recitator de poezie patriotică s-a prezentat, spunându-şi cu intonaţie numele, prenumele, funcţia şi starea civilă. Ne aşteptam să ne mai zică codul numeric personal, ca să fim la curent cu toate datele din cartea de identitate. L-am invitat să ia loc. Ne-a refuzat jovial: „Mulţumesc, nu e nevoie. Sunteţi amabil! Am învăţat din familie că atunci când mă aflu în faţa unei persoane cu funcţie să rămân în picioare, ca să vorbesc de la nivelul meu, nicidecum de la egal la egal sau altcumva” (parcă mai auzisem această replică, ne era cunoscută, dar nu ne-am mai strofocat creierul şi am lăsat-o baltă). „Mă rog, cum doriţi, nu vă contrazic!”, am răspuns noi.
Apoi am întrebat: „În ce scop ne onoraţi cu vizita dumneavoastră?”. „Am venit – a continuat omul cu o voce baritonală – ca să aflu direct de la sursă informaţii privind condiţiile în care pot tipări la editura pe care o conduceţi un volum în regie proprie”. „Despre ce carte e vorba?”. „Subiectul analizat ţine de cercetare, e o analiză detaliată a domeniului, făcută atât din punctul de vedere al specialistului, cât şi a beneficiarului. Va avea mare succes pe piaţă!”, a motivat autorul. Neştiind mai multe detalii despre volum, i-am prezentat toate informaţiile privind tipărirea în regie proprie. În plus, am specificat că preţul de cost se va calcula în funcţie de numărul de pagini şi de tirajul solicitat. „Staţi puţin – a zis –, cred că nu aţi înţeles bine. Trebuie să ştiu exact costul unei lucrări, deoarece eu aduc spre tipărire 11 volume cu aceeaşi temă, dar cu titluri diferite. Unele sunt groase, altele subţiri. Nu am de unde să ştiu acum, cu exactitate, numărul de pagini”.
La auzul acestei solicitări, recunoaştem că ni s-au bălăcit ochii în cap. Apoi bărbaul a continuat: „Mai mult, vreau să mi le tipăriţi în cinci zile!”.
Bălăceala ochilor din cap a luat proporţiile unei sminteli demne de o analiză clinică. „Aşa ceva nu se poate!”, am zis. „Cum aşa? – a ripostat autorul –, sunteţi incapabili să tpăriţi în cinci zile 11 cărţi, atâta timp cât eu le-am scris în şase week-end-uri? În plus, la mijloc e vorba de banii mei, vă plătesc la centimă şi trebuie să faceţi aşa cum cere clientul, nu cum vreţi, cu rigorile şi exigenţele dumneavoastră. Mă duc la altă editură. La revedere!”.
Ciao!
Alexandru Calmâcu
