”Este trist că mulţi scriitori nu prea au habar de literatură ca teorie şi istorie literară”

Prezent în cele mai importante reviste de specialitate, la toate târgurile de carte și vechi colaborator al platformei AgențiadeCarte.ro, criticul literar Felix Nicolau a răspuns câtorva întrebări adresate de Dorina Cioplea. Ce și cum este cu critica literară, mai ales în România contrastelor, cine și de ce mai citește, cum e cu moda între scriitori dar și între cititori… Despre toate astea dar și mai mult de atât puteți citi în interviul de mai jos.

Prin natura ocupației tale, ești la curent cu toate noile apariții editoriale, fie că ți le procuri singur sau ți le trimit chiar autorii sau editurile la care apar. Dar, spune-mi, ce citește un critic literar în timpul liber?

Cum să zic – un critic literar de felul meu nu are niciodată timp liber, sau îl are mereu liber. Şi atunci el citeşte din toate domeniile, inclusiv din astrofizică, şi mai cu seamă în limbi străine. Ceea ce e destul de trist, pentru că aşa niciodată nu mă voi hiperspecializa, deci nu voi ajunge academician, deci nu voi primi burse, sponsorizări, temenele, casă de protocol şi mai ştiu eu ce alte năzbâtii.

Dincolo de criteriile de valoare, care sunt micile tale plăceri vinovate, din punct de vedere literar?

Plăcerile mele vinovate sunt cărţile de mainstream, alea afectate şi ţepene, pline de ifos cultural, mai cu seamă cele de poezie. Ştiu că n-ar trebui să-mi pierd viaţa cu ele, dar sunt un om slab şi mă risipesc.

Întrebat fiind despre libertate, ai spus că te simți liber doar în pădure (am citit pe blogul tău http://felixnicolau.blogspot.ro/). Eu vreau să știu unde te simți liber să citești și doar să citești.

Exact unde se simţea liber şi Leopold Bloom. Te închizi, apele şuşotesc, gresia e impecabilă ca un ambasador la papion. În plus, auzi şi mai bine certurile din casele vecinilor, bănuiesc că datorită coloanei blocului.

Cum scoți criticul din cititor? Dar scriitorul? (tot din cititor) Ai vreun ritual de purificare înainte de lectură?

De fapt, lectura e ritualul meu de purificare şi de încălzire. Nu pot scrie un rând dacă mai întâi nu am citit barosan. De asta nici nu mai apuc să scriu, uneori, căci intervin treburi şi rămân în urmă cu cititul. Asta în pofida faptului că unii zic că scriu mult. Scriu constant doar cronică literară şi articole academice, pentru că mi se cer, însă proză nu am mai scris de 4 ani, de exemplu.

Din păcate, nu mai reuşesc să scot criticul din cititor. Mi-e de ajuns să văd o pagină dintr-o carte ca să-mi dau seama cum stăm. Câte lucidităţi, atâtea drame, nu?

Și acum, ca în bancul cu elefantul din frigider, spune-mi cum ai băgat scriitorul și criticul în cititor și pe la ce vârstă te-ai apucat de o asemenea năzbâtie. Nu e înghesuială, uneori, acolo în tine?

Pe critic l-am băgat târzior, cred că în jur de 30 de ani, însă e drept că mereu am fost un pasionat cârcotaş. Cât despre scriitor, ca tot românul, adică poet, mi-a fost mai greu să-l scot din cititor. Asta e marea problemă. Să nu mă întrebi când am şi început să înţeleg ce citesc, că e mai ruşinos. Acum sunt în faza în care chiar încerc să aplic ce citesc. Sper să nu crap înainte să aplic puţin din Bacovia. Înghesuiala s-a produs din momentul în care mi-am cumpărat sintetizator şi am început să iau lecţii de pian, abia.

Nu cu mult timp în urmă, în mediul virtual s-a răspândit un fel de leapșa literară, preluată imediat de unii și contestată de alții, care se referea la o listă personală de lecturi fundamentale. Contează ce citesc ceilalți?

Ai văzut cum am răspuns eu la leapşa literară? Apoi la cea muzicală? Pentru un literat profesionist contează ce citesc alţii, căci e o lume de preţioase ridicole; însă doar ca orientare în societate. În rest, eu citesc în dezmăţurile mele şi în milioane de direcţii, fără să şi declar public asta (decât întrebat de tine), căci nu văd niciun merit în aşa ceva. O fac pentru mine, din varii motive, şi nu văd de ce i-ar interesa pe alţii asta ori de ce mi s-ar decerna o medalie pentru că citesc.

Răspunsul meu la leapşa cu pricina arăta cam aşa:
1. Alina Darap – Hai nană la Feregoasa
2. Cristina și Georgel Cochină – Neică hoţ de inimioare
3. Cristina Simion -Am trei mândre într-un judetz
4. MARIUS DE LA FOCȘANI ȘI GEORGE NICOLOIU – TRAGE SOACRA LA MĂSEA
5. BOGDAN DE LA PLOIEȘTI – DEASUPRA LA LUME
6. FLORIN SALAM & SORIN TALENT – PREZENTAREA BOMBEI LA MADRID
7. Fly DJs ft Alessia – Dubai ay ay!
8. Nicolae Glib – Hai la joc, picioare moi
9. Paraziții – Bot în bot cu-o lepră mică
10. M.Loga – Jură neică mustăcios (nicio aluzie la Cărtărescu)

În principiu putem trăi, mânca, dormi, procrea, merge la serviciu și fără critici literari. Și totuși, ca unul dintre ei, care crezi că e rolul criticului literar în natură, de-a lungul și de-a latul timpului?

Cred că rolul criticului literar în natură s-a modificat de-a lungul vremurilor, aşa cum şi natura s-a modificat. În mod normal, criticul ar trebui să evidenţieze valoarea, dar şi să lărgească gustul public, să descurajeze prăbuşirea în admiraţie de sine a veleitarilor, dar şi isteria snobilor. Criticul nu este doar o verigă între scriitori şi public, ci şi un formator al celor două categorii. Că adesea el este, de fapt, un deformator, e altă mâncare de peşte.

”Toți se pricep la fotbal și la politică”, nu? Eu aș extrapola și aș băga în aceeași categorie și arta, literatura, muzica și cam toate lucrurile despre care, de fapt, majoritatea oamenilor nu au o părere legitimă de spus. Cum e să ai dreptul să comentezi munca altuia?

Clar în muzică nu ne pricepem – îţi spun eu, care predau şi la Conservator şi mă fac constant de râs cu cunoştinţele mele muzicale. De asta vreau să iau lecţii de pian, cu teorie şi tot tacâmul. Şi în celelalte arte e cam la fel. Ceea ce este trist e că mulţi scriitori nu prea au habar de literatură ca teorie şi istorie literară. Scriu după ureche şi mode. De asta şi literatura a ajuns atât de plictisitoare – mai ales cea mainstream – pentru că trăim o frenezie a imitaţiei.

Stând departe de domeniile ”fierbinți” (cum ar fi politica), cel puțin din exterior viața ta pare pașnică, boemă. Cât de periculos trăiești, de fapt, în postura de critic literar român și cât de bine ancorat ești în realitatea socială?

Chiar atât de departe de politică nu stau, în sensul că înţeleg funcţia mea de intelectual cam cum o pricep şi Edward Said ori Noam Chomsky: respectiv să critic încălcările libertăţilor cetăţeneşti, devierile sistemului înspre manipulare ordinară, precum şi distrugerea planetei. Am ieşit de multe ori în stradă când am considerat că a fost cazul. Faptul că nu se prea ştie nimic despre chestiile astea consider că este un semn bun, faţă de acţiunile aşa-zis altruiste ale unora, care s-au bătut apoi cu cărămida în piept până şi-au rezolvat o sinecură, ceva. Ar trebui să ne declanşeze alarma interioară orice gest frumos comis în prezenţa surlelor şi a trâmbiţelor (televiziunea, Facebook-ul etc).

Când sau cum te vei lăsa de scris și citit?

Tătucul promoţiei nouăzeciste, Cristian Popescu, spunea că scopul oricărui scriitor este să ajungă la nivelul la care se poate lăsa de scris. Promit să mă las de scris în momentul în care nu mi se va mai solicita vreun material spre publicare. O solidă credinţă a mea este că literatura şi-a pierdut cititorii din cauza celor care nu se pot lăsa de scris, care o fac la modul maniacal. Cum spunea Florin Iaru la o citire recentă: poet eşti în tinereţe, atunci ai vână etc. L-am întrebat – şi cum vă simţiţi scriind poezie la 60 de ani?

Dorina CIOPLEA

foto: George FLOAREA