Cornel George Popa este prozator, dramaturg şi regizor. Absolvent al Facultăţii de Construcţii (Iaşi, 1986) şi al Academiei de Teatru şi Film, secţia Regie film (Bucureşti, 1997), a lucrat peste zece ani în presa scrisă (1986-1997), apoi în televiziune, teatru şi publicitate. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1997). „Viaţa mea sexuală” reprezintă debutul său cinematografic. Textul său cu acelaşi titlu a obţinut Premiul UNITER 2004 pentru cea mai bună piesă românească a anului. Cartea ”Salonul de masaj”, de Cornel George Popa, a apărut la Editura Allfa, în colecția Strada Ficțunii- Lista lui Alex Ștefănescu. „Salonul de masaj (erotic) aflat în centrul atenției lui Cornel George Popa este un paradis artificial și, în același timp, un loc de pierzanie, comparabil cu acela descris de Mircea Eliade în nuvela La Țigănci. Faptele sunt povestite la persoana întâi, într-un stil patetic-repetitiv, de lamentație deznădăjduită, chiar de proprietara salonului, acuzată pe nedrept de uciderea a patru bărbați și condamnată la douăzeci de ani de închisoare. Ce se va întâmpla cu această femeie – care are și o fetiță de aproape patru ani, Miruna Silvestri Mircescu, destinatara din viitor a spovedaniei – veți afla, stimați cititori, pe cont propriu, întrucât, sunt convins (bazându-mă pe propria mea experiență) nu veți lăsa cartea din mână până la parcurgerea ultimei pagini.“ (Alex. Ștefănescu). În exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Simona Ioniţă a purtat un dialog cu Cornel George Popa despre cea mai recentă apariţie editorială a sa, „Salonul de masaj”.
Domnule Cornel George Popa, recunosc că povestea Dariei Silvestri Mircescu m-a impresionat. Am empatizat cu ea. M-am simţit revoltată, tristă, bucuroasă. Am trecut prin toate stările… La începutul cărţii, Daria Silvestri Mircescu spune că “nu toate cărţile te transformă, ci doar cărţile foarte bune, cărţile excepţionale, cărţile din care ai impresia că ai învăţat ceva şi că te-ai contopit cu ele – într-atât de intim şi de personal ţi s-au transmis”. Cum v-au transformat pe dumneavoastră cărţile foarte bune? Aveţi o listă de cărţi excepţionale? Povestea personajului Daria Silvestri Mircescu porneşte de la un manuscris care este şi ficţiune, şi fărâme de realitate? Spuneți că sunteți de acord cu Daria. ”Toți avem un destin și toți îl căpătăm, îl avem scris în genele noastre de la naștere”. Credeți că omul își poate schimba în vreun fel destinul? Oare îi sunt trimise semne pe care dacă știe să le recunoască poate schimba ceva în planul deja stabilit pentru el? Dar un personaj literar îşi poate schimba destinul? Dariei îi plăcea să considere că Dumnezeu este femeie pentru a o înțelege mai bine, ca mamă. Dumneavoastră sunteţi şi Dumnezeul personajului pe care îl oferiţi cititorului? Cum ieşiţi din triada Dumnezeu-Personaj-Cititor? Cine are partea leului?
Sunt trei întrebări aici. Am să încep cu prima, unde am s-o introduc şi pe a doua: da, evident, am o listă de cărţi excepţionale, citite demult, însă recitite, mereu, cu aceeaşi proaspătă plăcere, fiindcă marile cărţi ale lumii, deşi finite ca număr de pagini, sunt infinite ca deschidere şi cuprindere intelectuală. Astfel, am citit „Anna Karenina” pe la 16 ani şi am fost copleşit. Apoi, am păţit la fel cu „Idiotul”. Sau cu „De veghe în lanul de secară”. Sau cu „Un veac de singurătate”. Sau cu „Parfumul”. Sau cu „Deşertul tătarilor”. Sau „Cartea de nisip”. Sau „Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Sau altele, şi altele, şi altele, multe, prea multe pentru a le enumera, măcar. Fiecare în parte şi suma lor totală la un loc au făcut din mine altă persoană decât aceea care eram înainte de a le şti. Toţi scriitorii au liste şi cărţi preferate. La mine, pentru a încheia, pe primul loc se afla literatura rusă (Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Puşkin, Soljeniţîn, etc) şi cel mai bun roman din lume îmi pare „Război şi pace”. Iar cele mai frumoase povestiri scurte din lume, în inima mea, rămân mereu acelea scrise de Cehov.
Şi-am ajuns la întrebarea numărul trei. Personajul Daria Silvestri Mircescu are un schelet real. O prietenă de-a mea, foarte veche, pe care-o ştiu din anii studenţiei, e, în viaţa reală, chiar patroana unui salon de masaj. Salon de masaj erotic, da. Ori de câte ori mă întâlneam cu ea, îmi povestea diverse întâmplări din salonul ei de masaj. Azi aşa, mâine aşa, poimâine aşa, metaforic vorbind, desigur, până într-o zi când am exclamat: măi, dar din toate povestirile astea, plus imaginaţia mea, poate ieşi o carte! Atunci, sau a doua zi, am stat foarte mult de vorbă cu ea, am întrebat-o, tehnic, o mulţime de lucruri, am vizitat, apoi, în calitate de client sub acoperire, mai multe saloane de masaj (erotic) din Bucureşti, am discutat cu fetele care lucrează în astfel de stabilimente, mi-am luat notiţe. Însă tot nu aveam un plan al cărţii. Îmi lipsea, pur şi simplu, epica. Nu ştiam, altfel zis, care-i subiectul cărţii. Ce se întâmplă în ea. Ok, aveam foarte mult material documentar, dar, fără un fir narativ, fără o poveste, materialul ăsta documentar rămânea un simplu material documentar şi nimic mai mult. Iar eu voiam o carte. Buuuun! Lucrurile au stagnat vreo lună, două, până într-o zi când m-am aşezat la masă şi, foarte repede, aproape fără să mă gândesc, lovit exact în moalele capului de-o viziune acută, am scris vreo cinci-şase pagini la rând, care există, uşor modificate, în roman, dar sunt undeva pe la JUMĂTATEA ei! Paginile acelea erau ca un dialog între personajul principal al romanului şi altcineva. Femeia se plângea că a avut loc o crimă undeva, că omul ucis este unul din clienţii ei, că îl ştie foarte bine, şi era extrem de speriată. De-aici s-a pornit. Imediat, am „văzut” întregul. Yes! am bătut eu din palme bucuros: am o poveste. Am povestea: o femeie, patroana unui salon de masaj, e închisă pe nedrept, din cauza unor crime, ale căror victime sunt foşti clienţi de-ai ei, femeia se afla în puşcărie, are o fetiţă, şi cartea va fi ca un fel de testament autobiografic adresat fetiţei, pentru a o citi când va fi mare… Iar apoi, n-a trebuit decât SĂ SCRIU cartea: aveam o epică, aveam şi documentaţie. Simplu, nu?
Da, cred că toţi avem un destin al nostru, prestabilit, şi putem fie să ajungem mai DEPARTE de el, fie să ajungem APROAPE de el, însă tot ce facem şi tot ce trăim e înscris, din naştere, în genele noastre. Cred în teoria aceasta, aşa cum cred că există Dumnezeu. Iar discuţia poate continua, ori se poate opri. Gorki, în „Azilul de noapte” a spus-o foarte bine: „Crezi în Dumnezeu? Dumnezeu există. Nu crezi în Dumnezeu? Dumnezeu nu există.” Şi gata. Punct. Depinde în ce tabără te afli.„Dumnezeu îţi dă”, ne aminteşte o zicală foarte veche, „dar nu-ţi bagă-n traistă.” Ceea ce vrea să spună, iarăşi, că da, putem MODIFICA destinul nostru, însă nu-l putem transforma, din temelii, nici nu-l putem schimba cu destinul altcuiva. Fiecare are propriul lui drum în viaţă. Partea proastă e că nu-l ştim dinainte şi că trebuie să-l descoperim singuri. Fiecare îşi trăieşte viaţa lui, proprie, şi moartea lui, proprie, nu trăieşte viaţa altuia şi nici nu moare moartea altuia. Iar în ceea ce priveşte personajele literare este exact la fel: autorul, de multe ori, nu ştie încotro se va îndrepta personajul său. Personajul, întotdeauna, ştie. Autorul CREDE că a modificat destinul personajului, dar e greşit. Personajul şi-a urmat propriul destin, doar că autorul nu-l cunoştea dinainte.Când un personaj e foarte puternic, el conduce acţiunea unei cărţi, şi autorul, cuminte, îl urmează, descriindu-i faptele, pas cu pas.
Eu, ca prozator, sunt Dumnezeu, doar dacă Dumnezeu însuşi îmi permite să fiu Dumnezeu. Altfel, nu. Am, desigur, un anumit rol, de coordonare, să spunem, în toată povestea asta, sunt scribul care trebuie să stea în faţa calculatorului şi să scoată de-acolo cartea, dar fără ajutorul lui Dumnezeu – părerea mea e că nimeni niciodată n-a făcut nimic. Nimeni, repet, niciodată.Ceea ce unii numesc inspiraţie, numesc viziune, numesc iluminare sau altcumva, indiferent că e vorba de scris, de meşteşugit, de construit, de ales ori pur şi simplu de trăit, eu îi spun, simplu, Dumnezeu. Şi asta fără a fi în vreun fel fanatic, ba dimpotrivă: cele mai tari bancuri cu Dumnezeu eu le ştiu şi-I vorbesc adesea la „per tu”, îl ironizez, chiar, dar n-aş putea trăi fără Dumnezeu. Sau fără IDEEA de Dumnezeu, mai bine zis.
Scrieţi undeva, în “Salon de masaj”, că ar fi o dovadă de egoism și de iresponsabilitate planificată să aveți un copil împreună cu persoanjul cărţii. Şi totuși, Daria Silvestri Mircescu nu a renunțat la visul ei, acela de a avea un copil, alegându-l pe scriitor să fie tată pentru copilul mult dorit. Literatura şi universul ficţional se întâlnesc cu dorinţa de a avea un copil?
Nu eu, Cornel George Popa, spun că ar fi “o dovadă de egoism şi iresponsabilitate”. Bill, personajul de hârtie, spune asta. Eu, Cornel George Popa, descriu atât ce face Bill, cât şi ce face Daria Silvestri Mircescu, ori alte personaje existente în roman. Eu, Cornel George Popa, trăiesc ÎN AFARA cărţii. Bill, personajul care seamănă şi chiar poartă numele lui Cornel George Popa, trăieşte ÎNĂUNTRUL cărţii. Eu, Cornel George Popa, îl pot manevra pe Bill: i-am tăiat replica, i-am modificat discursul, l-am pus să facă ba una, ba alta, şi aşa mai departe. Bill, personajul din carte, omul de hârtie, nu-l poate manevra pe Cornel George Popa. Literatura e una, iar viaţa concretă e altceva, deşi se afirmă adesea că un autor e autobiografic şi când descrie viaţa unei furnici analfabete. Cum aş putea eu, Cornel George Popa, să am copii cu personajul unei cărţi? Asta chiar ar fi un subiect de roman, dar, deocamdată, eu, Cornel George Popa, am doi băieţi, Matei Vladimir şi Andrii Popa, făcuţi, ştiu precis, cu nevastă-mea, nu cu Anna Karenina sau Emma Bovary. Ei, să fi fost Julieta, poate m-aş fi băgat, însă cred că lui Romeo nu i-ar fi convenit.
Moartea nu ocoleşte nici personajele literare, nici viaţa! Ce rol existenţial şi literar are moartea şi, mai cu seamă, eliberarea de suferinţele pe care le provoacă? Sunteţi un Scriitor – Dumnezeu iertător sau justiţiar?
Moartea e cel mai nedrept şi cel mai necesar, la modul general, lucru care ni se întâmplă în viaţă. Moartea, ca temă, e prezentă în tot ce-am scris până acum şi va fi, probabil, în continuare. Moartea, cât şi viaţa, ca subiecte, sunt inepuizabile. Nu cred că există niciun scriitor, cât de cât important, sau notabil, măcar, oriunde pe planetă, de-acum ori din trecut, care să nu fie preocupat de problema asta. Nu cred că va exista vreodată un scriitor, cât de cât important, sau notabil, măcar, care să nu fie preocupat de problema asta, fiindcă moartea e ceva ce ne priveşte personal pe fiecare, iar scriitorul, care are muuultă imaginaţie, e cu atât mai înfricoşat. Întotdeauna am preferat să fiu un „Scriitor-Dumnezeu”, după cum spuneţi, iertător, în locul unuia justiţiar, cu speranţa, timidă, că, în momentul în care va fi să fie, ca pentru toată lumea, dealtfel, Dumnezeu se va purta mai blând cu mine şi, poate, cine ştie?, chiar îmi va îngădui să trăiesc veşnic. La nivel de literatură, desigur.Ori măcar 143 de ani, concreţi, reali, în viaţa asta, cum mi-am propus odată, şi vreau să mă ţin de cuvânt, ce naiba… Iar aici, din păcate, la final, nu mai e deloc simplu. Dar deloc-deloc-deloc.
