Valul de comentarii, din ultimele săptămâni electorale, despre starea naţiunii de după ̉90 încoace a întors minţile pe dos, a împietrit luciditatea şi ne-a adus într-o sinistră stare de surescitare. Efectul acesteia a fost unul firesc: în fiecare seară, de la geamul bucătăriei, am strigat la vecina de la etajul şapte (noi locuind la opt) să nu mai prăjească atâta carne de pasăre, de porc, de oaie sau de ce-o fi, căci mirosurile sunt grele şi nocive şi afară nu se simte nicio adiere de vânt. Răspunsul a fost pe măsură: „Câinii mei adoră la nebunie prăjelniţa!”.
În liniştea serilor lungi de toamnă (e vorba de liniştea dintre cei patru pereţi proprietate personală), cu televizorul, cartea şi calculatorul închise, am zăbovit şi noi, ca toţi oamenii, asupra celor văzute şi nevăzute, auzite şi neauzite, crezute şi necrezute, bănuite şi nebănuite. Şi în această zăboveală, un fel de letargie ca efect al sictirului, am tras şi noi, umili, câteva concluzii, unele mai bune, altele mai rele, multe dintre ele neavând legătură dintre „aia” şi prefectură, sau poate având.
În vălmăşagul întâmplărilor din perioada amintită, asta de 25 de ani de la revoluţie, normal, s-au făurit şi lucruri bune. Puţine, dar s-au făcut! În privinţa noastră, facem referire la sfera culturii şi a educaţiei naţionale. Una din aceste realizări, de mare importanţă pentru ţară, sperăm să fim în consens cu cititorii, rămâne indubitabil Festivalul internaţional „George Enescu”, un eveniment cultural emblematic, ce se desfăşoară o dată la doi ani, cu mare cheltuială şi entuziasm. În sălile de spectacole vine lume bună şi nebună, cunoscătoare şi necunoscătoare de muzică clasică, bine îmbrăcată şi ostentativ dezbrăcată, atentă şi neatentă, în sfârşit, e bine că vine, sălile sunt arhipline, dreptul la cultură este constituţional şi fundamental, aşa după cum bine ştim.
Ultima ediţie a festivalului s-a desfăşurat anul trecut, în septembrie 2013. Un fost student de-al nostru a obţinut trei invitaţii, la trei concerte diferite, toate având loc la Sala Palatului. La primul a fost cu o fostă prietenă şi, aşa cum ne-a mărturisit (şi a recunoscut), avea mai multe cunoştinţe de istoria muzicii decât el. La cel de-al doilea concert a fost cu o altă fostă prietenă, care nu prea avea ştiinţă despre compozitori, dar a simţit şi a trăit muzica. La cea de a treia reprezentaţie, fostul nostru student a fost însoţit de o domnişoară (un fel de nouă achiziţie, cum spun băieţii), îmbrăcată şic şi foarte sexi, proaspătă absolventă de studii economice. Au ascultat prima parte a concertului, ţinându-se febril de mână. În pauză, au rămas pe locurile lor. El observă: „Te simt agitată şi neliniştită!”. Ea răspunde: „Da, ai dreptate, chiar sunt nervoasă. M-am uitat cu atenţie la toţi instrumentiştii din orchestră şi nu l-am văzut pe George Enescu. Tu l-ai văzut?…”. După concert, fostul student a urcat-o într-un taxi şi i-a spus „Pa!”. Şi în seara asta, când scriem aceste rânduri, ne învăluie un puternic miros de prăjelniţă. După ce transmitem materialul, ne ducem să vorbim serios cu vecina.
Alexandru Calmâcu