La Editura Tracus Arte a apărut, în 2014, volumul de eseuri “Micelii solare” al poetei Simona-Grazia Dima, care beneficiază de două generoase cuvinte introductive semnate de Ion Pop şi Magda Cârneci, precum şi de o entuziastă postfaţă datorată lui Marius Vasileanu (texte pe care le publicăm la finalul acestui interviu). Substanţa acestui volum de eseuri se constituie, în fond, ca o artă poetică originală (discret camuflată eseistic, e drept, în douăzeci de eseuri; camuflată, deoarece uneori vorbeşte şi despre subiecte în aparenţă prea puţin legate de subiect, pe care le converteşte însă în stare lirică). „Apropierea discursului poetic de extazul mistic, de rugăciune, ca pe vremuri, la abatele Brémond, nenumit, totuşi, aici, pare cumva firească în logica acestei viziuni cu miză ultimă pe transcenderi şi dezmărginiri, pe un Absolut care-şi împinge majuscula mai peste tot, sub contururile literelor mici ale realităţilor date. Recursul la figuri-reper ale filosofiei şi poeziei orientale, islamice, indiene, chineze, apare firesc în acest context argumentativ, – şi poeta se simte în largul ei în teritoriul spiritual, populat cu asceţi şi sfinţi, dedaţi îndelungului exerciţiu al lepădării de tot ceea ce li s-a părut a fi neesenţial în ataşamentul faţă de lumea materiei strâmte”, a scris profesorul Ion Pop în cuvântul introductiv. În exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Dan Mircea Cipariu a dialogat cu Simona-Grazia Dima atât despre acest recent volum publicat, dar și despre relaţia poetului cu divinul.
-Dragă Simona-Grazia Dima, citindu-ţi cea mai recentă carte, volumul de eseuri Micelii solare, apărut la Editura Tracus Arte anul acesta, am remarcat că substanţa ei se constituie în fond ca o artă poetică (discret camuflată eseistic, e drept, în douăzeci de eseuri; camuflată, deoarece uneori vorbeşti şi despre subiecte în aparenţă prea puţin legate de subiect, pe care le converteşti însă în stare lirică). Mi se pare o artă poetică originală şi aş vrea să-mi vorbeşti despre mobilul care te-a îndemnat la un asemenea demers.
-Prietene Dan Mircea Cipariu, ai intuit exact, cartea mea este o artă poetică, vorbind într-o sumedenie de modalităţi (chiar şi atunci când nu o face manifest) despre poezie. Vom şti vreodată ce este ea? Nu cred, şi tocmai de aceea aş putea scrie la infinit pe această temă, în a cărei falsă elucidare (căci este doar o circumscriere) văd nu doar o întreprindere filologică, ci mai ales una ontologică. Lirismul, aşadar, nu doar ca joc lingvistic, ci, mai degrabă, ca o cale a vieţii şi a destinului; şi, nu mai puţin, ca un drum iniţiatic înspre propriile abisuri ale fiinţei. Poezia niciodată epuizându-se: presimţire şi promisiune, dimensiune fertilă şi profund hrănitoare a sufletului nostru. Întrebarea – neformulată, dar care le cuprinde pe toate – ar fi: „Care sunt limitele cuvântului – în genere şi, în speţă, ale cuvântului poetic?” Iată subiectul principal care mă frământă – şi nu de acum. Tocmai de aceea am convocat la un festin al întrebărilor, cărora nu le dau, în cele din urmă, vreun răspuns univoc, ci, poate, o pluralitate de răspunsuri, frânturi din experienţa mea personală într-ale scrisului, precum şi din propria-mi viaţă, dar şi meditaţii ale unor cărturari, poeţi şi sfinţi din diverse spaţii culturale şi confesionale – de la al-Halaj până la Borges ori Kavafis, de la Platon şi Heidegger până la Culianu şi Meister Eckart ori Sf. Ioan al Crucii.
-Ceea ce m-a frapat în eseurile tale este lipsa de prejudecăţi în a uni vechiul cu noul, tradiţia cu latura experimentală a poeziei. Crezi că nu există conflict între vechi şi nou, între antic şi modern?
-Pentru mine, ca poet şi gânditor, nu există contradicţie între tradiţie şi contemporaneitate. Toate poemele coexistă – în eternitatea imaginarului, unite într-o plasmă generoasă, care le generează şi le conţine. Nu există vechi şi nou, timpul, departe de a avea un parcurs eminamente drept, este adesea circular, inclusiv.
-Poate fi descifrată în scrisul tău şi o discretă critică socială, prin aceea că însuşi modul tău de a caracteriza poezia constituie totodată o distanţare faţă de superficialitatea şi stereotipia traiului adoptat în prezent. Mă înşel oare sau nu-ţi place foarte mult lumea în care trăim?
-Existenţa este mereu fascinantă. În acest sens, ea este întotdeauna poetică, neputându-se sustrage poeziei, acesta este de fapt lucrul cel mai uimitor pe care l-am descoperit. Totuşi, lumea în care trăim a izgonit într-un fel, la nivelul conştiinţei sale, poezia. Doar într-un fel, deoarece poezia subzistă, la nivel subliminal, dar nu ştiu dacă nu cumva este în primejdie să devină un exponat muzeal, expresia unui festivism la cerere, comme il faut. Detectăm cu toţii primejdia şi luptăm (mă refer la poeţi) pentru a o păstra vie. O lume fără poezie ca element constitutiv nu este una sănătoasă, normală. Defectul societăţii actuale este acela că se bazează prea mult pe satisfacerea unor scopuri tangibile. Există însă o dimensiune invizibilă cu mult mai importantă. De aceea, critica pe care o aduc este aproape insesizabilă, fiind făcută doar prin prismă spirituală. Lumea crede că va stăpâni totul şi va numi totul, dar nu este aşa. Poezia se aventurează foarte departe. Ea este o demonstraţie a faptului că realitatea esenţială este inepuizabilă. Ea eludează numirea lucrurilor, prefăcându-se doar că o face. Nu vrea să le stăpânească, nu vrea nimic de la ele, ci intră în legătură cu ele prin simpla forţă de contaminare a frumuseţii, printr-o comuniune firească, nevrând decât să împărtăşească şi altora bucuria şi uimirea de a le fi descoperit vraja. În această umilitate, în această empatie stă puterea poeziei. Spiritul este izvorul ei, fără de care ea ar rămâne un artefact, un substitut. Iar unul din păcatele majore ale contemporaneităţii este tocmai lipsa forţei de a mai trăi poetic, scepticismul faţă de poezie, pe care nici n-o mai conştientizează, deşi totul musteşte de poezie! Acest lucru merită să fie observat şi criticat.
-Atât în poemele tale, cât şi în eseurile pe care le scrii, prezente în acest volum, preocuparea spirituală este vizibilă pentru un ochi avizat, dar are farmecul firescului, nefiind deloc apăsată ori discursivă. Ştiu că ai în acest sens o veche pasiune, ţi-am citit traducerea din Arthur Osborne, despre existenţa şi învăţăturile lui Sri Ramana Maharshi. Nu crezi că în contemporaneitate este imposibil sau chiar perimat (de ce să n-o mărturisim?) accesul la această concepţie? Nu eşti prea elitistă sau prea orientală ca orientare?
-Nu sunt deloc elitistă sau orientală: Orientul a descoperit, prin milenii de introspecţie, nişte invariabile ale spiritului uman, care au fost reperate şi de alţi cugetători ori poeţi din toate spaţiile şi epocile. De aici predilecţia mea spre diverşi maeştri spirituali din arealul oriental, nu în exclusivitate însă. În opinia mea, problemele epocii noastre sunt aceleaşi ca în zorii omenirii, doar că punctul de vedere a fost schimbat, îndreptat dinspre interior spre exterior – de unde lipsa ştiinţei de a mai trăi poetic, de care pomeneam. Se mai poate trăi poetic? Da, cred cu tărie că da. Iar volumul meu încearcă să dea o mărturie despre această posibilitate. Între spiritualitate şi poezie există o relaţie strânsă, dar epoca noastră este prea orgolioasă şi închisă, în pofida aparentei diseminări culturale şi a căderii zidurilor, limitelor spaţiale şi temporale. O epocă a lăcomiei, dar prea puţin a deschiderii reale. De aceea am scris această carte – poate puţin provocatoare.
-Trăim în postpostmodernitate, moment descris, încă de Nietzsche, prin moartea lui Dumnezeu. Crezi că poetul mai poate avea o relaţie cu divinul şi, dacă da, în ce ar consta ea? În recursul la subiect, în scrisul obstinat pe această temă? Crezi că subiectul este important într-o eventuală revelare a sacrului?
-Relaţia poetului cu divinul se exprimă, din punctul meu de vedere, prin însuşi statutul poetului – prin absoluta sa autonomie, prin singurătatea sa fertilă – o incomensurabilă libertate. Pentru asta nu e necesar ca subiectul să se rotească permanent, tematic, în jurul sacrului, nu asta am vrut să spun – ar fi, de altfel, monoton să încerci să descrii întruna inefabilul, ar fi chiar contra poeziei, care dimpotrivă, uimeşte mereu prin spontaneitate. Dar poţi fi într-o stare de graţie prin care, nenumind, să transmiţi ceva dintr-un spaţiu al zborului, pe unde ai hălăduit.
-Îţi mulţumesc, Simona-Grazia Dima, pentru această confesiune! Mărturisesc că volumul tău m-a pus pe gânduri.
Ion Pop
VIRTUŢILE VIZIONARE ALE POEZIEI
Pentru „solilocviul” său despre natura poeziei, desfăşurat în această carte, Simona-Grazia Dima şi-a ales în chip inspirat metafora miceliilor: căci, pentru înzestrata poetă, şi scrisul liric este un ţesut viu, ascuns în solul hrănitor al subiectivităţii profunde. Micelii solare însă, fiindcă în adâncimile obscure ale eului se pregăteşte de fapt un nucleu de lumină larg reverberantă, ce pune subiectul în intime legături cu cosmosul mare. Este, cum ar spune Rilke, „inima nevăzută” în care fragmentul regăseşte Totul, refăcând o armonie originară, sau acea „noapte întunecată” a sufletului, evocată ca paradoxală lumină reunificatoare cu Spiritul, de Sfântul Ioan al Crucii, pomenit în aceste pagini.
Spre deosebire de mulţi dintre poeţii vremii noastre, bântuiţi mai curând de nelinişti şi neîncrezători în virtuţile cuvântului poetic, autoarea cărţii de faţă se apropie de rostire cu un soi de înfiorare: cuvântul mai poate transfigura datele prozaice ale realului, este chiar chemat să producă o asemenea alchimie, s-ar zice că nici nu poate fi decât un purtător de lumină, aur spiritual. Fie că face trimiteri la grecul Kavafis, la Paul Valéry, la Jung, Eliade sau la Heidegger, ea caută să identifice în scris o „casă a fiinţei”, un spaţiu al reconcilierilor ultime dintre suprafeţe şi subteranele eului, dintre margini şi Centru, o soluţie de echilibru şi de armonie cu o lume prea supusă accidentalului şi excesiv de grăbită să-şi piardă încrederea în dimensiunile durabile, de ordin spiritual, ale lucrurilor.
Apropierea discursului poetic de extazul mistic, de rugăciune, ca pe vremuri, la abatele Brémond, nenumit, totuşi, aici, pare cumva firească în logica acestei viziuni cu miză ultimă pe transcenderi şi dezmărginiri, pe un Absolut care-şi împinge majuscula mai peste tot, sub contururile literelor mici ale realităţilor date. Recursul la figuri-reper ale filosofiei şi poeziei orientale, islamice, indiene, chineze, apare firesc în acest context argumentativ, – şi poeta se simte în largul ei în teritoriul spiritual, populat cu asceţi şi sfinţi, dedaţi îndelungului exerciţiu al lepădării de tot ceea ce li s-a părut a fi neesenţial în ataşamentul faţă de lumea materiei strâmte.
Nu cred că se poate citi, totuşi, între aceste modele şi exemple, respingerea radicală a datului existenţial concret, ci mai curând căutarea unei bune aşezări a omului în lume, în virtutea unei conştiinţe şi a unui sentiment al comuniunii cu tot ce există: egalitatea fiinţei umane cu iarba, citată într-un loc, e semnificativă, pe fondul acestei afirmări a apartenenţei la un Întreg unificator. Simona-Grazia Dima respinge, de altfel, explicit, orice afişare de atitudine „triumfalistă”, sigură de sine şi de victoria asupra iluziilor ostentative şi obstacolelor lumii date; recunoscând inefabilul „fiinţelor mici”, le vede ca purtătoare ale unei lumini, ca părţi ale „inimii spirituale”.
Un romantism de substanţă alimentează – în chip mărturisit – asemenea consideraţii, întemeiat pe mari constante ale sensibilităţii umane, conectate la arhetipal şi ritualic. Accentul pe simţire, pe intuiţie, pe trăirea neîndiguită de o conştiinţă egocentrică limitativă, cu apel la o imaginaţie aflată în concurenţă fertilă cu concretele lumii din jur, apare deplin adecvat acestei poetici ce reabilitează caracterul vizionar-integrator al discursului. Un discurs care exploatează, desigur, toate posibilităţile de expresie ale verbului însă rămâne conştient de limitele cuvântului, şi pentru care „arta combinatorie” exaltată de atâţia moderni nu mai poate fi absolutizată. Un cuvânt înţelept, cu reverberaţii spirituale, e considerat tot atât de expresiv ca un vers frumos, limbajul sapienţial aparţine tot sferei înalte a poeticului. Nucleul de foc al poeziei e văzut în ceea ce, în chip tradiţional, s-a numit inspiraţie, iar în mitologie, dar al Zeului sau al Muzei, prelucrarea raţională ulterioară a acestui brut material incandescent, necesară fiind, nu e totuşi cea decisivă în privinţa valorii poeziei.
Până la urmă, ajungem la o aproximare „clasică” a definiţiei poeziei ca echilibrare, armonizare deplină între sensibil şi intelectual, mai exact, ca depăşire a armăturii conceptual-discursive spre o zonă a intuiţiei pure, a empatiei şi participării intime la viaţa profundă a tot ce ne înconjoară şi a propriei subiectivităţi. Într-un loc, poeta exprimă foarte frumos acest gând, scriind că: „indiferent de ‚mesaj’, meritul poeziei (i) s-a părut a fi acela de a încetini existenţa” şi, astfel, de a îndemna la „cunoaşterea de sine cea adevărată”, poezia fiind definită, mai jos, ca „muzică a certitudinii” şi mod de a ajunge la „marea linişte”, pentru care cuvintele nu sunt decât „simple creste ale unor munţi ai liniştii, reliefuri geometrice ale unei egalităţi incipiente”, stare de „somnie lucidă, într-o veghe a unei transe”… Exigenţă a unui popas meditativ, vital pentru atingerea profunzimilor vizate – şi visate – a viziunii. E, aici, un fel de ecou-replică la aceea ce Nichita Stănescu, alt poet al transfigurărilor şi mare regizor al limbajului în căutare de Sens, spunea, definind scrisul ca pe „un mod de a încetini gândirea”, de a prinde Absolutul şi Inefabilul în capcane aproximative ale concretului scriptural.
Dimensiunea meditativ-contemplativă a viziunii poetei poate fi ghicită mereu în filigranul acestor pagini; o invitaţie la calm, la liniştirea lăuntrică a tumulturilor din afară, a domolirii accidentalului şi asperităţilor vieţii, în perspectiva unei izbânzi a spiritului. Fiecare poem scris ar fi atunci un exerciţiu de iniţiere în taine, un pas către Iluminare. Exemplele din cugetarea Orientului sunt din nou de mare folos. Pilduitoare apare, în context, şi lectura unui Eugène Ionesco povestindu-şi stările de extaz, de revelaţie a lumii scăldate în pură lumină spirituală, pierdute şi adânc regretate, cu timpul, ca grave deposedări de har.
Sunt momente de ieşire din rama strâmtă a subiectului propriu, – se vorbeşte, la altă pagină, despre „sfântul cu simţul individuaţiei pierdut”, cu referire la un înţelept indian, şi despre clipe când omul are sentimentul unei depline contopiri cu Totul mundan. Iarăşi – se vede – o întoarcere spre filonul fundamental romantic al sensibilităţii, căci tot romanticii au marcat şi pragul dramatic al „conştiinţei individuaţiei”, pe care episodul biblic al alungării din paradis a primei perechi omeneşti îl ilustrează atât de tulburător. Toate dramele mari ale omului îşi au rădăcina mitică în această ruptură ontologică prin care conştiinţa neliniştit-interogativă îşi asumă prerogative cu consecinţe dintre cele mai nefaste. La noi, un Lucian Blaga a ilustrat exemplar, în biografia sa lirică, un asemenea parcurs. Or, poezia, în dimensiunea ei ideală, aşa cum o interpretează şi Simona-Grazia Dima, este chemată să preîntâmpine ori să repare asemenea ipostaze tragice ale fiinţei, nu prin discursivitate abstractă, exterioară, despre cele spirituale, ci prin implicare, asumare, trăire mereu exersată a adevărurilor ultime.
O astfel de reflecţie, care-şi adaugă în sprijin alte existenţe pilduitoare, precum cea a unui ţăran român scăpat de la moarte în vreme de război şi reevaluându-şi apoi toate coordonatele mari ale vieţii, în deplin acord cu ritmurile secrete ale universului, ori date ale propriei biografii nu lipsite de tensiuni sub trecuta dictatură comunistă, vizează, în ultimă instanţă, tocmai acea mai bună aşezare în Ordinea universală cu majusculă: privire contemplativă, deplin pacificată, atentă la esenţial. Or, avem de-a face – e evident – cu o poziţie în multe privinţe contrastantă cu ceea ce se întâmplă în lumea din jurul nostru, cu precarităţi şi vulnerabilităţi ce devin mai degrabă prilejuri de suferinţă şi de deznădejde, traduse şi în scrisul poetic contemporan.
Întoarcerea către valorile înalte, considerate de prea mulţi astăzi drept „elitiste” şi dispreţuitoare tocmai faţă de dramele vieţii cotidiene, ale individului prins în reţeaua malefică a evenimentului imediat, riscă să fie întâmpinată cu neîncredere, să fie pusă sub mari semne de întrebare. Simona-Grazia Dima are, iată, curajul, de a înfrunta aceste previzibile contrarietăţi, invitând la instalarea în esenţial a poetului şi, prin el, a omului în confuză, adesea, căutare de sine. O face cu o încredere frumoasă, neintimidată de scepticismele contemporaneităţii, spunându-ne încă o dată la ce este sau ar trebui să fie bună poezia în „vremurile nevoiaşe” pe care le presimţea deja un Hölderlin. Şi cu o fină caligrafie a ideii, care sporeşte şansele de comunicare şi de ecou ale luminoaselor sale confesiuni şi meditaţii despre scrisul liric.
ASPIRAŢIA TRANSCENDENTĂ
Magda Cârneci
Când am citit aceste „Micelii” ale poetei, eseistei şi traducătoarei Simona-Grazia Dima în revista „Vatra”, între anii 2010 şi 2012, ceea ce mi-a frapat plăcut auzul lăuntric a fost, dincolo de excelenţa eseistică, o încredere absolută în poezie şi, mai ales – mai ales –, curajul de a mărturisi o viziune despre scriere şi realitate, străbătută cu forţă de „simţul spiritual”. Acel simţ care ne deschide către nivelurile noastre invizibile, subtile, prin care comunicăm osmotic cu universul.
Într-o vreme în care poezia pare din ce în ce mai mult o activitate minoră, individualistă şi inutilă, practicată cu lejeritate, publicată fără discernământ şi necitită, de aceea, aproape de nimeni; – într-o vreme în care pare că şi poeţilor le este jenă să se declare poeţi şi încearcă să practice un fel de poezie din ce în ce mai apropiată de proză, de însemnarea de blog, de jurnalismul de scandal, de provocarea mediatică; – într-o vreme în care inflaţia „textologică” nu produce decât vaste cantităţi de „junk food” literar şi infime gramaje de poeticitate 100% – a scrie ca poet despre poezie poate reprezenta un exerciţiu curajos, o postură aproape eroică.
Iar a vorbi despre un anume mod de a înţelege şi a trăi poezia – un mod înalt, un mod nobil – astăzi aparent ieşit din modă, „elitist”, anacronic, reprezintă o postură încă şi mai fragilă, un curaj încă şi mai evident. Ce veţi citi în paginile acestei cărţi este mai mult decât o colecţie de eseuri rafinate (despre poezie în relaţia ei cu propria istorie, cu religiosul, cu misticul, cu sacrul, cu metafizicul): este o profesiune de credinţă, o mărturie aproape strigată, îmi vine să spun, despre ce poate şi ce ar trebui să fie Poezia pentru buna funcţionare şi evoluţie a umanului din noi şi despre ceea ce ea astăzi pare să nu mai fie, din cauza unei continue uitări, degradări, vulgarizări, degringolade din jurul nostru şi din lăuntrul nostru…
Ce este poezia pentru Simona-Grazia Dima ? Poezia este o cale de evoluţie interioară, care ne apropie prin lirism de centrul fiinţei; este „o modalitate de salvare spirituală” a nucleului viu şi cosmic din făptura noastră. Poezia este o forţă contemplativă, cu resorturi şi căi de acţiune fine, insesizabile, este „o nesfârşită devoţiune şi un fapt de conştiinţă” pentru ceea ce ar trebui să fie omul în univers. Poezia este un mod de a încerca să comunicăm cu „ceea ce este mai presus de gândirea imediată”. Poezia este forţa de „a vieţui în starea lirică, adoptată ca o religie, trecând, sub protecţia ei, prin toate asperităţile vieţii”.
Simona-Grazia Dima are curajul de a vorbi iarăşi, în legătură cu trăirea poetică, despre „beatitudine pură, invitaţie la bucuria unanimă”, camuflată în lucruri şi fiinţe, căci poezia este o postură interioară şi o acţiune subtilă prin verb, care deschide spre universalitate şi transcende dualitatea lumii. Încrederea în poezie a autoarei este maximă, nuanţată şi neclintită, dincolo de dificultăţile personale şi colective, pe care le trece în revistă în pagini de mare sinceritate, care ne pot aminti tuturor o epocă întreagă din istoria României recente. Ceea ce realizează poetul înlăuntrul său, prin vibraţia verbului său acordat la dimensiunile armonizatoare şi integratoare ale existenţei, „reverberează necurmat în întreaga umanitate, chiar dacă nu la nivelurile conştiente”. Iar înţelepciunea poeziei este aceea de a hrăni, „de a nu ne lăsa flămânzi, de a nu ne spolia, ci, dimpotrivă, de a dărui ceva cert, o hrană a percepţiei profunde”, oferindu-ne starea inefabilă ce-i revelează omului propria natură ascunsă, aceea făcută, de când lumea, „din beatitudine şi fericire eternă”.
Veţi găsi multe asemenea formulări remarcabile în paginile acestei cărţi, veritabil testimonial poetic, care nu ne pot lăsa indiferenţi. Dincolo de referinţe de lectură din cele mai diverse domenii (filosofie, spiritualitate, sociologie, ştiinţă, religie şi, desigur, literatură), există în paginile acestea pasiunea unei „depoziţii spirituale” resimţite drept una urgentă, vitală, chiar capitală, într-un imaginar proces de conştiinţă împotriva unei epoci culturale în care până şi poeţii par să fi acceptat materialismul irespirabil, mizerabilismul mărunt, derizoriul moral şi nihilismul spiritual care ne înconjoară.
În starea degradată a mentalităţii culturale de azi, într-o „eră confuză şi disolută din punct de vedere spiritual”, cartea Simonei-Grazia Dima trebuie citită ca o mărturie documentată şi temerară despre necesitatea poeziei pentru a putea trăi într-un orizont al fiinţei atras de nivelurile superioare, în acea „obsesie esenţială a absolutului”, despre care vorbesc marii poeţi, marii scriitori, marii mistici, marii înţelepţi.
În acest sens, cartea aceasta poate fi citită ca un manifest despre aspiraţia noastră transcendentă ireductibilă, unică rebeliune adevărată faţă de injustiţia lumii, aspiraţie pe care poeţii o trăiesc, o încarnează şi o păstrează intactă, în ciuda tuturor vicisitudinilor.
DESPRE CĂUTĂTORII CEI NEBUNI ÎNTRU POEZIE…
Marius Vasileanu
La limita luminoasă, poezia înseamnă revelaţie (de ordin spiritual) – aceasta este premisa de la care pornesc elegantele eseuri publicate aici de poeta Simona-Grazia Dima…
Personal, nefiind un mare specialist într-ale poeziei, mă simt confortabil să vorbesc cu precădere în rândurile ce urmează despre partea spirituală a cărţii Micelii solare. Şi, trebuie s-o spun apăsat, nu este frază aproape, în construcţia acestei cărţi, în care autoarea să nu fi aşezat, direct sau indirect, limpezi ferestre spre sacru. Oricum, putem observa cu uşurinţă o deplină inserare a acestor pagini atât din perspectivă literară, cât şi, mai general, din perspectiva culturii române şi a celei universale.
Dacă un artist precum Constantin Brâncuşi îşi dorea să ilustreze zborul, iar nu păsări, în anumite sculpturi ale sale, binecunoscute, dacă Sergiu Celibidache refuza cu obstinaţie înregistrarea muzicii pe discuri – numindu-le „conserve” –, spre disperarea criticilor şi, mai ales, a membrilor orchestrelor pe care le păstorea – întrucât, susţinea maestrul, muzica are dimensiuni metafizice de necuprins, deocamdată, în vehicule lumeşti –, dacă filosoful Constantin Noica cerea cu fermitate „stări de spirit” care trebuie livrate altora, „nu conţinuturi, nu sfaturi, nu învăţături”, iată că există şi un poet român contemporan care pledează pentru o altfel de perspectivă în ceea ce priveşte poezia: una strict mistică, spirituală. Probabil că nu există mulţi poeţi români care să fi pornit conştient, programatic, la un astfel de parcurs anevoios şi care, în acelaşi timp, să vorbească din proprie experienţă, nu numai din cărţi ori din înalte intenţii spirituale.
În această ordine, Simona-Grazia Dima pare un caz particular în literatura română contemporană, care se aşază cu naturaleţe într-o familie ceva mai numeroasă, desigur, din care fac parte şi Mihai Eminescu, şi Vasile Voiculescu, şi Sandu Tudor (devenit Pr. Daniil), şi Radu Gyr, şi Daniel Turcea, şi Ioan Alexandru, şi Ioan Pintea şi alţi câţiva – ca să ne referim doar la poeţi. Numai că, vă rog să observaţi, poeta mărturiseşte din primele pagini trăirea personală de ordin extatic petrecută cândva în oraşul Suceava, în preajma Cetăţii de Scaun, încă în anii de formare: o întâlnire – fondatoare – cu sacrul, punct de plecare şi liman, totodată, al întregii sale creaţii. Ceea ce ne pune pe gânduri şi ne obligă să tratăm paginile de faţă cu toată gravitatea pe care, neîndoios, o merită…
În urma lecturii cărţii Micelii solare, reflexele profesionale îşi spun cuvântul şi în privinţa subsemnatului. Căci observăm rapid trimiterile pe care Simona-Grazia Dima le operează cu dexteritate, focalizându-se pe mai multe tradiţii spirituale. Căutările proprii de ordin spiritual ale Simonei-Grazia Dima sunt consistente, generoase, în sensul unei „unităţi transcendente a religiilor” (cum ar spune Frithjof Schuon): „am ajuns atunci, instantaneu, şi la concluzia unei convergenţe a religiilor, a unui nivel metafizic al lor, ceea ce poate îngădui – şi prilejui, ca pe un ales festin – unitatea în diversitate”. Aceasta curge firesc în linia unei nobile ascendenţe personale, căci, ne mărturiseşte scriitoarea, de peste 200 de ani în familia sa au existat asceţi şi preoţi.
Dar ne-am gândit imediat şi la acele câteva principale categorii de călugări şi asceţi care au existat în istoria creştinismului (regăsite uneori până la identitate şi în alte tradiţii autentice). Mai ales în primele veacuri creştine au vieţuit adevărate pleiade de asceţi în pustie (anahoreţii) ori de călugări rătăcitori prin deşert (boskoi), pleiade ale celor retraşi, fie singuri, fie însoţiţi de o mică obşte, în păduri, ale călugărilor cavaleri, ale călugărilor vagabonzi prin lume. Au apărut concomitent şi călugări care practicau forme ascetice extreme, precum stâlpnicii (cei care se retrăgeau pe vârful unui stâlp), zăvorâţii (cei care se retrăgeau pentru un timp îndelungat, de ordinul anilor, într-o chilie închisă pe dinăuntru), dendriţii (cei care locuiau în copaci sau în scorburile acestora) ori pitoreştii „nebuni întru Hristos” (cei care simulau nebunia, comportându-se cu totul nonconformist din perspectivă mundană).
Această carte a Simonei-Grazia Dima ne convinge că putem vorbi fără a greşi despre căutătorii cei nebuni întru poezie…
*
În urma unor trăiri personale de ordin spiritual şi a meditaţiilor lirico-filosofice declanşate de acestea, Simona-Grazia Dima ajunge la generoase concluzii, a căror exprimare, mărturiseşte, nu poate fi rostită decât prin vers: „Era o înţelegere a vieţii, nu o făcătură intelectuală, o certitudine, la nivel de principiu, a acelei jubilaţii fundamentale, a acelei bucurii transcendentale, care, orice s-ar zice, constituie pentru mine esenţa existenţei, deoarece îmi era evident că viaţa şi arta fac un tot. La fel, toate «câmpurile» vieţii le percepeam împreună, îi vedeam pe toţi oamenii ca fiind, neprogramatic, intercondiţionaţi”.
În fond, volumul Micelii solare este un pariu al poeziei cu Viaţa, contrazicându-l astfel – fără a o declara deschis – pe Georges Bataille, care afirmase cândva: „Poezia duce, în aceeaşi măsură, ca orice formă a erotismului, la indistincţie, la confuzie… Ne duce la eternitate, ne duce la moarte…”. Fiindcă experienţa de viaţă, experienţa spirituală a autoarei o obligă să înţeleagă că „Viaţa are sens prin ea însăşi şi se împlineşte ca trăire pură” – fericită reluare aforistică amintindu-i subsemnatului de frazele în care Mircea Eliade vorbea despre viaţă în sine ca importantă formă de iniţiere. Cert este că, se constată cu ochiul treaz, avem de-a face cu un autor care nu vorbeşte din cărţi, ci din propria-i experienţă meditativă şi contemplativă. Iar acest motiv o determină pe poetă să nu pună semnul egal între „eternitate” şi lipsa Vieţii ori „confuzie”, precum G. Bataille.
Aceasta nu înseamnă că Simona-Grazia Dima nu face apel la o serioasă bibliografie. Scriitura sa este însă în mod evident autentică, genuină, cu un miez consistent, generoasă în sensuri asupra cărora suntem îndemnaţi a medita. Aliaţi îi sunt câţiva autori mistici de anvergură: Ramana Maharishi, al-Hallaj, Sf. Ioan al Crucii şi alţii.
Trimiterile implicite şi explicite ale autoarei spre o abordare a poeziei care interferează cu antropologia religiei sunt în măsură să ne oblige la grave meditaţii. Iată ce mai notează Simona-Grazia Dima: „orice publicaţie ai deschide, te întâmpină sfaturi pentru păstrarea în bună formă a trupului, însă niciunul pentru a înţelege poezia”. Aceasta ne aminteşte de „tehnicile” şi de îndemnurile pe care un alt român le-a „inventat” în Occident pentru a ne facilita o mai bună înţelegere a muzicii. Este vorba despre muzicologul, filosoful şi teologul George Bălan, părintele „musicosophiei”. Aşa cum şi muzicianul şi antropologul au de câştigat dintr-o astfel de abordare a muzicii, prin aprofundarea „tehnicii” ascultării – nimic nou sub soare: multiple tradiţii spirituale sunt inluminate de tehnici de emitere & ascultare a sunetelor de ordin fizic ori subtil –, tot astfel Simona-Grazia Dima ne cheamă în această carte-eseu la o nouă perspectivă dinspre care să medităm asupra poeziei, perspectivă înrudită cu cele menţionate anterior. Astfel, atât antropologul cât şi poetul ar avea de câştigat ştiinţific, poetic, spiritual din intersecţia antropologiei religiei şi a misticii cu poezia.
Să ne înţelegem însă: aşa cum nu oricine rosteşte „Doamne, Doamne” ajunge automat în Împărăţia Cerurilor, ci acela care împlineşte voia Tatălui (conform unui binecunoscut verset biblic), tot aşa, nu oricine produce versuri despre cele sfinte este automat un poet mistic. După cum nu orice mare mistic este obligatoriu poet, chiar dacă uneori se exprimă prin vers. Cunosc cazul unuia dintre cei mai mari duhovnici contemporani, trăitor în Carpaţi, ale cărui puteri spirituale sunt indubitabile. Ei bine, acesta a produs şi oarece „versuri” în stil popular de-a lungul vieţii – de necitit, oricât de generos ai fi, oricât de mult l-ai admira pe autor…
Apoi, nu înseamnă că, dacă nu vorbeşti explicit despre divinitate, eşti obligatoriu în afara sacrului. Într-un film documentar dedicat uneia dintre cele mai mari personalităţi generate de creştinismul ortodox în secolul XX, Pr. Andrei Scrima, membru al mişcării „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, unul dintre cei care l-au cunoscut povesteşte următoarele: la o şcoală de vară la care au participat deopotrivă studenţi şi câţiva profesori, alături de Pr. Scrima, acesta a fost întrebat cu nedumerire de un student ceva mai bisericos cum se face că au vorbit timp de mai multe zile despre filosofie, cultură, artă, ştiinţă etc., iar el, teologul şi călugărul Andrei Scrima, nu a pronunţat niciodată numele Domnului!? La care replica profesorului şi părintelui Andrei Scrima a fost: „dar, dragul meu, nu ai observat că am vorbit tot timpul numai despre Dumnezeu?…”
Schimbând ceea ce este de schimbat, să nu cerem poeţilor să devină neapărat teologi sau mistici – fiindcă s-ar putea să fie înlăuntrul sacrului exact atunci şi acolo unde ne aşteptăm mai puţin…
*
Pornind de la momentul revelaţiei iniţiale, poeta Simona-Grazia Dima păşeşte pe o Cale de-a dreptul fascinantă. Întrucât nu face decât să înteţească focul odată aprins, cartea devine o Cale (spirituală) în sine şi un lung poem în proză cu deosebire generos nu numai faţă de creaţia poetică proprie, din care se adapă adesea, dar mai cu seamă faţă de confraţii scriitori precum Kavafis, Eugène Ionesco ş.a.m.d. Iar problematica abordată intersectează o multitudine de aspecte lirice şi sapienţiale. Condiţia poetului în lume, de pildă: „Poetul este, ab initio, am considerat, un recipient, nu un emiţător, ca atare, pradă unei perpetue transe, el nu poate ieşi din propria subiectivitate – creatoare, ulterior, de obiectivare prin efectul însumat al influenţei sale asupra conştiinţelor – şi deci nu are rost să îmbrăţişeze o carieră universitară”.
Elementar: numai cel ajuns pe vârful muntelui are capacitatea de a îmbrăţişa şi de a se lăsa îmbrăţişat de perspectiva întregului. Iată de ce, de pildă, comentariile, splendide, făcute de Simona-Grazia Dima la trăirile de ordin extatic – ale unui Eugène Ionesco (de ar fi să ne referim doar la aceste texte, din multele opţiuni posibile) sunt dinlăuntru, profesioniste, în cunoştinţă de cauză.
Sau sunt punctate, în volumul de faţă, măcar şi în treacăt, tehnici meditative prin care poezia ar presupune „ascultare” – ceea ce ne obligă să precizăm, în completare, că unul din verbele cele mai uzuale în Vechiul Testament este tocmai „a asculta”: „Shema Israel !”…
Şi, inevitabil, se ajunge la necesitatea sacrificiului de sine, aşa cum se petrece pe orice cale spirituală autentică: „Are poezia şi o viaţă lumească? E o întrebare legitimă. Eu cred că nu. Se manifestă aici doar pentru a ne duce, măcar pentru o clipă, dincolo. Sau altundeva. Iar din viaţa/jertfa ei mulţi trăiesc foarte bine”…
Şi, tot inevitabil, se accede la conştiinţa unităţii Creaţiei, a posibilităţii de a dialoga cu întregul: „şi focile, ţestoasele, florile au bucuriile lor, iar oamenii, poate, au (re)surse şi mai mari, mai complexe, spre a se bucura. Nici măcar un fir de iarbă nu ar trăi dacă nu ar căuta fericirea!”. O vom completa pe poetă printr-o afirmaţie similară, făcută de Origen: „De fiecare din noi se bucură şi se întristează pământul întreg. Şi nu numai pământul, ci şi apa, focul, aerul, toate stihiile”.
În fine, întrucât în viziunea Simonei-Grazia Dima „Poezia este o rugăciune, un mod de a încerca să comunicăm cu ceea ce este mai presus de gândire”, vă las să citiţi sau să reciţi paginile cărţii pe care o recomand ca atare: volumul Micelii solare este o reuşită introducere în Calea spirituală numită poezie. Iată de ce voi intra la rândul meu în joc – prefăcându-mă că n-aş fi făcut-o încă din start – şi vă voi propune o temă de meditaţie (poetică), pornind, desigur, de la afirmaţiile autoarei.
„Poetul e asemenea Părinţilor Deşertului, el nu chestionează utilitatea practică a demersului său, nu disperă. Poezia este deci (sau poate fi) un act de credinţă” – susţine Simona-Grazia Dima, într-o frază-axială a acestei cărţi. Ei bine, ţinând cont şi de afirmaţiile lui Andrei Pleşu, cel care scrie undeva cam aşa: „Călugăria nu e o cale pentru toţi, şi nici măcar una pentru mulţi. Traiectoria ei are o strălucire supralumească: e calea «regală», excepţia exemplară, «orizontul» spre care tinzi asimptotic”, îndrăznesc să vă provoc – aşa cum face şi autoarea volumului Micelii solare.
Aşadar, vă întreb: poate fi scrisă sau imaginată oare o istorie a literaturii române ori măcar a principalilor autori de poezie, care să pornească de la aceşti parametri sus-menţionaţi? Care ar fi oare, în acest joc, poeţii-călugări rătăcitori sau pustnici, care ar fi poeţii-stâlpnici, poeţii-dendriţi, poeţii-zăvorâţi ai literaturii române?
Dar mai simpatici decât toţi sunt, după modelul călugărilor nebuni întru Hristos, căutătorii-poeţi cei nebuni întru poezie. Prin această carte Simona-Grazia Dima pare a ni se dezvălui drept unul dintre aceştia.
Fericiţi cei nebuni întru poezie!
