În urmă cu trei ani – mai exact în octombrie 2011 – , poetul Paul Vinicius reapărea în atenția publicului pasionat de literatură după o tăcere editorială de peste nouă ani – o perioadă de „mort viu” –, așa cum singur și-o caracteriza și despre care a și relatat, cu lux de amănunte, în tușe extrem de picante, într-un interviu memorabil luat de Robert Șerban și publicat în numărul din 27 martie 2012 al revistei timișorene „Orizont”. Din acel moment însă, dorind parcă să-și ia revanșa asupra acelei îndelungate „inexistențe” literare, Paul Vinicius și-a luat în serios arsenalul poetic scoțând, la intervale scurte de timp, volume primite empatic de critica de specialitate și primind premii literare importante: „Liniştea de dinaintea liniştei” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti) – căruia i-au fost decernate premiile naţionale pentru poezie pe anul 2011 „Mircea Ivănescu” al Taberei Internaţionale de Poezie „Artgothica” Sibiu, apoi cel al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei şi premiul „Cezar Ivănescu” al APLER, pentru autorul anului 2011 –, iar în noiembrie 2012 îi apare volumul de poezie „kemada” (Ed. Tracus Arte, Bucureşti), care a primit premiul Cartea Anului al Filialei București a U.S.R. Iată că și în acest an Paul Vinicius s-a dovedit la fel de harnic, lansându-și, în mai, la Madrid, volumul antologic de poeme intitulat „Las noches de los maniquíes y otros blues” [„Noaptea manechinelor & alte blues-uri”] (Ed. Niram Art, Madrid, 2014), în versiunea spaniolă a lui Fabianni Belemuski, iar de curând, pe 10 octombrie, volumul „Nopți la maximum, dimineți voalate” (Ed. Agol, București). În exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, Dan Mircea Cipariu a dialogat cu Paul Vinicius atât despre acest recent volum publicat dar și despre activitățile literare recente și cele viitoare.
Deci, așa, „don Ciccio”… „Nopți la maximum, dimineți voalate”, hm?… Dar fiindcă nu ne-am prea văzut de mult și am auzit de prin târg că ai fi debutat de curând și în limba spaniolă, la Madrid, hai să începem așa discuția, înainte de a „ataca” povestea ultimului tău volum apărut mai zilele trecute aici, în țară. Despre ce a fost vorba acolo, la Madrid, și cum de s-a întâmplat să ți se întâmple?
Iar eu, care trăiam cu impresia că trecu un zvon prin sat dar nu-l află nimeni, că oamenii erau duși la munca pământului… hehe! – mai glumim și noi. Păi, despre ce altceva să fie vorba pe acolo, prin Spania, decât despre don Quijote de la Mancha, Cipi? Serios vorbind, deși o să pară bizar, s-a întâmplat, totuși, simplu… În iulie 2012, când am fost invitat la Sibiu, la Tabăra Internațională de poezie „Argothica”, s-a întâmplat să se afle acolo și Fabianni Belemuski, un tânăr scriitor spaniol, originar din România, stabilit în Spania de mult timp, și care, ascultându-mi versurile pe care le-am rostit la acele recitaluri de poezie i-au plăcut, așa că prin mai 2013 m-am trezit cu un e-mail de la el în care-mi propunea să îmi scoată o plachetă de poezie în versiune spaniolă, tradusă de el, la editura madrilenă „Niram Art”, ceea ce s-a și întâmplat, aproape cu un 
an mai târziu. Lucrurile au picat bine și fiindcă înainte cu numai trei zile înaintea lansării de la Madrid mă aflam la sfârșitul unei vacanțe de 18 zile la Paris, așa că mi-a fost comod să ajung acolo, unde mi-am prelungit vacanța cu încă o săptămână, putând vizita orașul și localitățile di-mprejur. Pe 21 mai am avut lansarea la o importantă librărie din oraș și m-am bucurat de o asistență măgulitoare pentru astfel de ocazii, cam 22 de persoane, dintre care vreo 10 erau români de origine, trăind de mai multă vreme acolo și având activități sau preocupări literare, plus că am beneficiat de prezentarea cunoscutului poet spaniol Aureliano Cañadas Fernández. Volumul – intitulat „Las noches de los maniquíes y otros blues” are 180 de pagini și este de fapt o antologie poetică cuprinzând, în părți aproximativ egale, poeme din ultimele mele trei volume: „Liniştea de dinaintea liniştei” (Ed. Tracus Arte, 2011), „kemada” (Editura Tracus Arte, 2012) și „Nopți la maximum, dimineți voalate” (Ed. Agol, 2014) – acesta din urmă fiind la acea dată doar în stadiul de proiect… Deci, o inițiativă și o colaborare private. Nu are legătură cu nici o asociație sau instituție culturale. Doi oameni s-au întâlnit, s-au înțeles și au dus la bun sfârșit un proiect comun. Atât. Cam asta a fost povestea volumului meu spaniol.
Să revenim în actualitate, don Paul, mai exact la noul tău volum, pe care l-ai lansat de curând la Clubul „Tramvaiul 26”… Despre ce ar fi vorba și de ce „Nopți la maximum, dimineți voalate”?
Este vorba de o nouă etapă a vieții și a poeziei mele, atâta tot. De ce „Nopți la maximum, dimineți voalate”? Păi, pentru că îmi trăiesc viața și scriu preponderent pe timp de noapte. Diminețile-mi sunt cam neclare – dacă nu cumva nici nu există – și, oricum, nu-mi prea lasă sentimentul că le-aș fi trăit cu adevărat. Iar dacă le sesizez totuși, tot printr-o fereastră a nopții mi le amintesc. Sunt un noctambul feroce, Cipi, și nu am cum drege asta. Cred eu că și din toate celelalte volume – chiar și în cele de teatru – ale mele răzbate lucrul acesta, fiindcă sunt frate bun cu noaptea și luna și, cam vitreg cu dimineața și soarele cel de dimineață… Eu, de-abia pe după-amiază încep să mă trezesc la viață, încep să trăiesc.
Cum a fost receptat la lansare?
Știu și eu?… Bănuiesc că bine. „Tramvaiul 26” a fost în acea seară aproape neîncăpător și, în ciuda virajelor strânse, trasate periculos de Ciprian Măceșaru și de Octavian Soviany, mă și mir că nu a deraiat. Iar eu m-am făcut mic-mic-mic și aproape că m-am dizolvat în aer… Fiindcă Ciprian l-a evaluat ca fiind un volum cu multe poeme excelente, a vorbit despre bogatul filon autobiografic și a conchis, mărturisind că el crede cu tărie că această carte va concura pentru titlul de cel mai bun volum de poezie al anului, în timp ce Octavian, după ce mi-a ștampilat cartea de identitate cu parafa de „poet excepțional”, iar cartea – în discuție –, drept un „volum de excepție”, a vorbit despre boemă și autenticitate, sfârșind prin a spune că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să roage auditoriul să îl citească, fiindcă, pentru cei care iubesc cu adevărat poezia, va fi o sărbătoare. Apoi, după lansare, am rămas acolo până târziu în noapte, atât prieteni cât și necunoscuți, la povești și la niște pahare cu băutură.
Apropo de filonul autobiografic și autenticitate, ca mărci de referință ale unei poezii bune… tu ce părere ai? Și, ai putea spune ce aduce nou proaspătul tău volum față de cele anterioare lui?
Mulți au fost cei care au încercat să dea o definiție exactă, coerentă, completă, poeziei… Personal, cred că niciunul nu a reușit și nici că va reuși vreodată. Au fost sau vor fi doar încercări subiective și incomplete. Cu atât mai mult să definești exact ce ar fi aceea „poezie bună”. Cât despre „poezia proastă”, ea nici măcar nu este poezie. Poezia este sau nu. Eu, unul, habar nu am ce este aia poezie și nici cum se ajunge la ea. Tot ce știu este când un text este poezie. Și-apoi suntem – slavă Domnului! – atât de diferiți ca sensibilitate, înțelegere, receptivitate… Cât despre ce ar aduce nou actualul meu volum față de precedentele… Știu și eu? Poate, o esențializare a discursului, o maturizare a lui… Poate. Oricum, mi-ar plăcea să cred că este altfel, altceva. Fiindcă sunt un soi de om pe care-l plictisesc de moarte formulele și căile bătătorite. Dacă m-aș vedea nevoit să mă repet, cu siguranță m-aș lăsa de scris și m-aș apuca de altceva, cu totul și cu totul nou.
Dar… poetul? Ce este poetul, dacă poezia este un pește atât de lunecos care ne scapă printre degete?
Păi, în contextul întrebării tale, poetul ar putea fi un fel de pescar care toată viața lui s-ar căzni să prindă acel pește ca să-l ia acasă și să-l întrețină doar pentru el… Glumesc. Nu. Poetul este cel ce vede tot ceea ce toți ceilalți aflați lângă el nu văd și nici nu știu să vadă. O tresărire, o atingere de mână, spaima unei priviri, liniștea unui decor și toate înlănțuirile dintre ele. În plus, este un dresor al limbii lui materne.
În ultimii patru ani ți-au apărut patru volume de versuri, dacă îl punem la socoteală și pe cel despre care tocmai ai vorbit – cel lansat la Madrid. Ce proiecte editoriale mai ai pe masa de scris?
Sunt mai multe… Într-o primă instanță, lucrez la un volum de prozopoeme care se va intitula „Logoreea de Sus, Gonoreea de Jos/ carte de scărpinat pisica” și care va apărea – dacă mă voi arăta harnic – încă în decembrie, anul acesta, iar dacă nu, în primul sfert al anului viitor. Pentru 2015 mă gândesc deja la alte trei volume noi, însă va fi un an destul de dificil și cam înghesuit pentru mine, având în vedere că va fi și anul final al doctoratului meu de la Facultatea de Litere, așa că nu pot băga mâna în foc că mi le voi și putea duce la bun sfârșit… Ce este însă clar este că oricum pregătesc și va ieși la anul un volum antologic în versiunea franceză a lui Radu Bata – scriitor francez de origine română –, nu numai cu poeme de-ale mele, dar și cu altele aparținând unor prieteni de-ai mei, poeți români, volum ce va apărea la o editură franceză. Am mai fost cooptat și în alte proiecte internaționale, pentru Grecia, Germania și Statele Unite, însă nu pot spune încă nimic până când nu se vor contura cu claritate.
Să revenim pe teritoriul autohton… Cum ți se pare climatul literar actual și ce părere ai despre literatura română din ziua de azi?
Mai înainte de toate mă văd nevoit să remarc precaritatea în care se zbate literatura română și nesimțirea cu care clasa politică o tratează. Faptul că acești burți-verzi își permit a pomeni numele vreunui scriitor în vreo declarație sau vreun discurs cu iz electoral e scandalos. După ce că au adus întreaga țară în preajma unui colaps național nici nu dau vreun semn că ar fi înțeles ceva. Nu am să dau decât un singur exemplu: situația jenantă în care se află la ora actuală Muzeul Național al Literaturii Române – și cred că este emblematică pentru întreaga cultură română. Aici se află sâmburele răului, în raportul dintre politic și cultural și tot de aici încep hârtoapele și maidanele, de aici și climatul literar actual, precum un teritoriu aflat sub bombardament, fărâmițat în grupuri de interes și găști neordonate de vreun criteriu valoric, ci visând la vreun bacșiș strecurat. În schimb, față de literatura română a momentului în care ne aflăm, am o priveliște optimistă fiindcă, în afara valorilor certe care s-au afirmat încă din anii ’80, ’90, 2000, dau mai mereu peste textele unor tineri care scriu extrem de promițător și am certitudinea că își vor duce travaliul mai departe.
O culoare preferată, Paul Vinicius?
Albastru.
Dar vreo dorință – de-acum, până în sărbători?
Să schimbăm textul imnului național… Vorba prietenului meu Gheorghe Iova: „Virilă-te, române!”
