Toamna a venit, amestecul de zacuscă sfârâie în borcanele din cuptor, peste tot miroase a coptură de vinete şi kapia, aroma de oţet fiert, preparat pentru gogoşarii umflaţi la soare, gâdilă agresiv nările, ca un ritual vechi, ardeiaşii iuţi sunt aliniaţi cu grijă în borcănaşe special pregătite, saramura pentru ei stă la răcit, totul este calm şi călduros, intim şi casnic. În această atmosferă de plăcută şi firavă relaxare, când cărţile din bibliotecă încep să vorbească mai mult decât în zilele caniculare de vară, am simţit o provocare, dulce şi picantă, în faţa căreia nu puteam sta indiferenţi.
Tema provocatoare – ca să zicem aşa – a fost aruncată din nou, ca un exerciţiu permanent de gândire şi nelinişte, de către criticul şi istoricul literar, Liviu Papadima. Într-un număr recent din Dilema veche (nr. 552, 11-17 septembrie 2014) semnează un editorial intitulat „De ce (să) nu citim?” şi în care notează, printre altele, că „lectura poate şi să sucească mintea, şi să încălzească inima”.
Despre actul lecturii, despre cum şi ce citim, despre necitirea (sau refuzul) unei cărţi de la prima şi până la ultima filă s-a scris mult şi foarte mult. Dezbateri şi analize pe această temă – culturale, sociologice, psihologice, filosofice, didactice şi nedictatice – au curs puhoi în ultima vreme, explicând şi reexplicând, ştiinţific şi teoretic, lipsa de interes faţă de un text tipărit, cu toate consecinţele ulterioare.
După cum se ştie, încă din şcoala primară nimeni nu te învaţă cum să citeşti. Plecând de la această constatare, putem spune, fără tăgadă, că însăşi societatea în care te mişti şi respiri s-a opus şi se opune, voit sau nevoit, lecturii. Noi am simţit-o pe propria piele… Şi pentru că nu ne place să teoretizăm prea mult, vom oferi cititorilor câteva exemple (repere argumentative) din propria experienţă.
În timpul unei ore de română de la liceu, profesoara făcea un comentariu de text pe o poezie de Blaga, citindu-şi notiţele, inserate cu creionul chiar pe pagina de volum. În timpul aşa-zisei prelegeri, pe sub bancă, am deschis Moromeţii, volumul II, şi citeam discret din carte. Ne-a surprins, ne-a certat şi ne-a dat afară din clasă, spunându-ne: „În timpul orei de română nu se citeşte!”.
În armată, în timpul orelor libere din zi şi din noapte, scoteam o carte pitită în pufoaică şi citeam. Într-o zi ne-a surprins plutonierul major, răspunzător de cazarmamentul unităţii: „Băi, aţi venit aici pentru instrucţie, armata nu e sală de lectură. Iei cârpa şi găleata, speli toaletele, cartea o confisc şi peste o oră te prezinţi la apel!”.
Într-un birou al agenţiei naţionale de presă, într-un moment de repaus lucrativ, redactorul şef ne-a văzut lecturând dintr-un volum. Ne-a apostrofat energic: „De aia nu ştiţi să scrieţi despre partid şi conducător, fiindcă staţi şi citiţi prostii, în loc să munciţi! Romane şi poezii vă trebuie vouă?”.
Un membru respectat din familie ne-a tras de urechi: „Cititul nu îţi aduce papa în farfurie, aşa că treci la muncă şi dă-le naiba de cărţi!”.
La masa unei terase de cartier, am deschis o carte. Discret, chelnerul s-a apropiat de noi şi ne-a atras atenţia jovial: „Vă rugăm, cititul este interzis aici!”. „Dar domnişoara de alături citeşte internetul de pe telefon!?”, am ripostat. „Da, dar asta nu deranjează!”, a răspuns băiatul cu papionul mişcător după mărul lui Adam.
În tinereţile noastre, într-o seară de iarnă, citeam cu voce tare unei prietene cu privirea feciorelnică versuri din Lermontov. Reacţia a fost asta: „Ai înnebunit la cap? N-ai ce face altceva mai bun? Versuri îmi trebuie mie la ora asta?”.
O concluzie cinică: lectura trebuie interzisă. În rest, ne lovim numai de specialişti, care mai de care.
Alexandru Calmâcu
