Prin natura profesiei cunoaştem mulţi profesori. Intâmplările prin care trec la catedră, şi pe care ni le povestesc, reamintesc de anii de şcoală, de copilărie şi tinereţe, de năzbâtiile şi naivităţile dintr-un fragment de timp care nu mai revine, niciodată. Istoria fiecăruia dintre noi se coagulează într-un colţ al minţii şi, până la sfârşitul vieţii, nu ni se face ruşine de ea. Nu suntem preţioşi în vorbe, însă cele mai multe întâmplări, cu mare încărcătură emoţională, modelează şi remodelează viaţa.
Ora de română de la o şcoală din centrul Bucureştiului a început. Elevii clasei a V-a, disciplinaţi, s-au ridicat în picioare când profesorul de specialitate, tânăr şi elegant îmbrăcat, a intrat în clasă. Lecţia din acea zi era planificată pentru rezolvarea unor exerciţii de gramatică. Întrebarea firească a dascălului: „V-aţi făcut temele pentru azi?”. Toţi în cor: „Da!”. Începe să verifice. Constată că un elev l-a minţit. Nu şi-a rezolvat exerciţiile acasă. „Este a nu ştiu câta oară când vii cu lecţiile nefăcute. Ce se întâmplă cu tine?”, i se adresă dascălul. „Nu pot să vă spun acum, domnule profesor!”, a răspuns băieţelul de 11 ani. Apoi continuă: „Vă rog frumos, după oră aş putea vorbi puţin cu dumneavoastră”.
Lecţia s-a încheiat. Copiii au ieşit în pauză. Băiatul a rămas în banca lui, aşteptând. Profesorul se apropie şi zice: „Ce se întâmplă cu tine?”. „Este a treia oară când nu reuşesc să-mi fac tema. Iertaţi-mă, nu se va mai întâmpla”. După această promisiune fermă, elevul de clasa a V-a a lăsat privirea în jos şi a spus: „Pot să vă pun o întrebare?”. „Da!”. Dumneavoastră, domnule profesor, aveţi prietenă?”. Dascălul holbează ochii. Este încurcat. „Da, am!”. Atunci băieţelul ridică capul şi mărturiseşte: „Sunteţi profesorul care-mi placeţi cel mai mult şi mama mea este singură, foarte singură. Mă gândesc numai la ea şi de aceea nu mă pot concentra la lecţii”. Atât!
Alexandru Calmâcu
