Cătălin Mihuleac scrie o proză ce reușește să dejoace orizontul de așteptare al cititorului. În formula sa paradoxul, oximoronul narativ fac posibilă coabitarea dintre comic și tragic. Nu sunt luate în râs la modul gratuit anumite aspecte din realitate, ci se configurează o anumită deriziune augumentată. Lucrurile aparent neînsemnate sunt privite printr-o lupă ce le modifică nu doar dimensiunile, cât și substanța. De aici se naște registrul dublu al prozei lui Cătălin Mihuleac. Dimensiunea ludică – ce include ironia, autoironia, sarcasmul, pamfletul – e doar o formă de a pune în scenă subiectul sau tema, care de regulă sunt marcate de gravitate. Autorul pare a avea convingerea că lucrurile importante nu pot fi prinse în narațiune decât prin bruiajul lor venit surprinzător chiar dinspre personajele și situațiile fără de care nu ar putea exista povestirea. De multe ori cititorul este implicat de către narator în istoria pe care o relatează. I se oferă posibilitatea să aleagă o soluție pentru final scrierilor sau o cheie de înțelegere a acestora. Acest fapt, deși pare a avea o anumită gratuitate, este o cale de amplificare a dramatismului, cum e și regula, spre sfârșitul prozelor.
Naratorul lui Cătălin Mihuleac ori există și este profund implicat, ficțiunile și autoficțiunile fiind greu de separat, ori nu există aproape de loc și atunci povestirile par mult mai aproape de genul dramatic, pe care autorul l-a și practicat în Patru piese de tranziție. Telegrafierea faptelor îl face pe cititor să resimtă într-un mod comprimat cadrele exterioare ale acțiunilor. Astfel, destinul unui personaj poate fi prins în doar câteva pagini fără să se simtă nevoia de amănunte suplimentare deoarece nu poate fi vorba de schematism, ci despre un fel de a construi personajele, foarte numeroase, prin detalii subtile și semnificative. Deci ceea ce pare a fi puțin reprezintă de fapt totul.
Deși scriitorul are stilul său, marca sa ușor recognoscibile, există unele variabile în interiorul paradigmei proprii. În povestirea titulară a cărții Garsonieră memorială confort trei este surprinsă condiția scriitorului printr-un amestec de tragic și derizoriu. Tot în cartea de debut, în aceeași arie tematică se înscrie și Un maidanez estet și o scriitoare celebră cu pseudonim. Aici însă, inclusiv instituția criticii literare beneficiază de porția ei de derizoriu. În volumul Titlu neprecizat, ironia și, pe alocuri, sarcasmul provin din similitudinea dintre personalitățile, fizionomiile cetățenilor orașului Târgu Frumos și mărcile mașinilor personale aduse de aceștia din străinătate (Efectul dezastruos al cailor-putere asupra fizionomiilor). Tot în același volum se întâlnește și tema poziției pe care audiovizualului o are în mentalitatea românească (O cravată incredibilă). De altfel, decesul presei din cauza bruiajelor pe care ziarele le produc (Tulburătoarea și provinciala poveste de iubire dintre un ziar vicios și o candidă emisiune T V sau Și autopsierii au dreptul să citească ziarul) și nediferențierea dintre binele și răul național și individual, în raport cu o realitate privită din diferite unghiuri (Cât de greu e să trimiți o scrisoare în Canada) conturează împreună o carte în care nimic din ceea ce-și este ieșit din firesc nu scapă comentariului sarcastic și ironic. Romanul publicat anterior, Dispariția oralului Iași, dar și Bar de stepă și Noapte bună, tâmpitule! și Ratarea unui settter răspund trăsăturilor narative descrise mai sus.
O schimbare de accent se simte în Zece povestiri multilateral dezvoltate. Titlul, dincolo de aparența parodică, sintetizează manierele multiple prin care se evocă societatea comunistă din perspectivă postcomunistă. Aici dramatismul din spatele comicului e mult mai accentuat, comicul însuși fiind mai estompat. Tema delațiunilor securistice din Clara de Cotnari este o fațetă a vieții din comunism, alte fațete fiind cele din Povestea primei mele bancnote de o sută de dolari – în care se readuce în memorie cititorului mirajul Occidentului și, mai ales, al simblolurilor acestuia: dolarii și diversele mărci de țigări, îmbrăcăminte și cosmetică – sau din povestea creșterii și descreșterii unui director de abator, înainte și după Revoluție. Toate prozele de aici împlinesc, deci, un adevărat roman fragmentar despre viața în comunism, privită de la vârste auctoriale diferite, reclamându-se, astfel, moduri de percepție diferite.
Romanul Aventurile unui gentleman bolșevic este un corolar al temelor explorate de Cătălin Mihuleac în prozele scurte. Toate acestea sunt circumscise supratemei practicate cu predilecție de autor: societatea românească din perioada comunistă. Simulacrul realului se conjugă cu un anumit univers distopic, a cărui realizare artistică pare a fi miza acestei cărți. Oximoronul din titlu se răsfrânge asupra întregii narațiuni alcătuită din scene scurte și ușor clișeistice. Banalității unor secvențe i se opune discursul inteleigent, condus cu mână sigură. Dincolo de toate istoriile relatate, romanul pare o mărturie satirică a ultimilor ani ai comunismului românesc, mărturie ce se lasă condusă de două tipuri de logică. Una irațională, care justifică parțial tezismul scrierii, și o alta impecabilă, cea a sistemului totalitar. Coabitarea lor exprimă hibridizarea societar-ideologică a României.
Şerban AXINTE