Jurnalista și scriitoarea Eliza Macadan, stabilită în Italia, a lansat, de curând, volumul ”Mâna scrie sunetul. Elecțiuni afective de poezie italiană contemporană” (editura Eikon), o antologie de poezie italiană, pe care a tradus-o în limba română. Legătura pe care scriitoarea o face între literatura celor două țări funcționează în ambele sensuri, cea mai recentă traducere a sa din română în italiană fiind un grupaj de 11 poeme ale lui Tudor Arghezi, pentru o plachetă lansată în cadrul Festivalului Internațional de Literatură ”Tudor Arghezi” de la Târgu Jiu și Târgu Cărbunești, cu ilustrațiile lui Ivan Kancev (organizator Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj), festival în cadrul căreia a fost premiată pentru promovarea operei argheziene peste hotare. Dorina Cioplea a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre poezia contemporană română și italiană și despre necesitatea traducerilor.
”Mâna scrie sunetul” este primul volum de traduceri pe care l-ați publicat fiind, în același timp, o antologie. De ce ați simțit nevoia să reuniți poeziile acestor scriitori într-un singur volum?
Începînd din 2012, raporturile mele cu spațiul în care se manifestă poezia s-au intensificat simțitor și vizibil. Volumele de poezie pe care le-am publicat în limba română și în limba italiană nu au rămas fără ecouri nici la București, nici în Italia. Trebuie să remarcați că nu am spus Roma sau Milano sau Torino sau Bologna, în timp ce am spus București, fără să spun Cluj Napoca, Iași sau Galați. Felul receptării producțiilor literare de către critică este foarte diferit în România față de Italia. Eu îmi explic asta prin diferențele de organizare a societății literare. Noi am funcționat și continuăm să funcționăm în interiorul unui sistem centralizat, unde nimic nu se întîmplă, nimic important vreau să zic, fără ca o autoritate să nu își dea girul de calitate și de validitate, unde contează ceea ce este recunoscut de autoritatea supremă, unde nimic nu este lăsat la întîmplare.
În realitate lucrurile nu stau astfel, dar aceasta este percepția asupra fenomenului, dacă ne gîndim că în România scriitorii recunoscuți ca atare sunt reuniți într-o uniune care le legitimează apartenența. Această formă de organizare a breslei este privită cu admirație de către confrații italieni, de pildă. Orice autor cu care am interacționat s-a arătat plăcut surprins și, dacă nu exprima, i se ghicea pe loc o urmă de invidie pe această calitate pe care scriitorul român o are, ca și cum această apartenență i-ar face scriitorului totul mai simplu, i-ar face viața mai frumoasă și l-ar învălui într-un halou protector unde el stă liniștit și scrie, fără vreun fel de alte griji, pentru că toate grijile i-au fost preluate de acestă uniune providențială. Nu întîmplător am făcut această introducere, aparent fără legătură cu întrebarea dvs.
Autorii pe care i-am ales pentru acest prim volum de traduceri de poezie italiană nu aparțin unei uniuni, nu sunt legitimați de o instituție de profil, dar sunt toți oameni care trăiesc pentru scris, fără să trăiască din scris. În afară de asta, au publicat volume care au intrat în atenția criticii, care au beneficiat de atenția confraților. Mulți dintre ei desfășoară o activitate susținută în cîmpul literaturii – colaborează la reviste literare, lucrează în departamente de literatură din universități, traduc sau organizează manifestări de specialitate. În puține cuvinte, cînd nu scriu poezie, vorbesc despre poezie și trăiesc în așteptarea poeziei. Eu i-am ales pentru că, potrivit gusturilor mele în materie de poezie contemporană, gusturi aplicate spațiului italian și nu românesc, i-am considerat buni și foarte buni după ce i-am citit. Dar nu m-am lăsat ghidată doar de propriile senzații, filtrul următor i-a aparținut criticii italiene – am căutat referințe la volume, la operă, mi-am confirmat părerile inițiale și am purces. Ideea reunirii acestor poeți într-un volum mi-a venit foarte tîrziu, atunci cînd numărul celor traduși era de 7 sau 8. Pînă la acel moment, preocuparea mea era să apară cîteva dintre poemele lor în revistele literare de la noi, la acea rubrică uneori generoasă ca spațiu, alteori inexistentă de-a dreptul. Multumesc pe această cale revistelor Ateneu și, mai ales, revistei Poezia de la Iași pentru găzduire, oamenilor de acolo care au fost receptivi, fără nume, pentru că ei știu către cine merg mulțumirile mele. Cînd am hotărît să constitui un volum, a venit întrebarea: versiune bilingvă? Și mi-am răspuns: nici pomeneală. Cea mai frumoasă antologie de poezie, cea pe care am iubit-o și o voi iubi mereu, cea care mi-a marcat existența de poet, este ”Antologie de sunete fundamentale” a lui Ștefan Augustin Doinaș. Pentru mine este antologia poeziei mondiale, în limba română, la modul absolut și superlativ. Dar este, știu, o părere subiectivă. Orice alegere pe care o facem este subiectivă, întotdeauna. Sintagma ”alegere obiectivă” este o contradicție în termeni. Auzim fără încetare cum că presa ar trebui să fie obiectivă. Așa ceva nu există! Întotdeauna ești de o parte sau de alta sau de ambele părți. Pînă cînd vom fi niște computere programate să alegem după un criteriu sau altul, vom rămîne, har Domnului, subiectivi. Și chiar atunci, cine ne va fi programat, va fi strecurat în noi ceva din subiectivismul cu care a făcut setările.
Ați tradus, de asemenea, din română în italiană, de la Arghezi până la poeți români contemporani. Cum traduceți? Și cum vă este mai simplu să traduceți?
Nu mi-a trecut prin cap vreodată să-mi propun să-l traduc pe Arghezi. Mărturisesc aici distanța pe care eu am avut-o față de poezia lui. Nu am rezonat, pur și simplu. Pe deplin conștientă de valoarea poeziei lui, nu am reușit să depășesc niște bariere înălțate de mintea mea între mine și poezia lui. Anul trecut, am fost invitată la festivalul de literatură de la Târgu-Jiu. Atunci a fost lansată placheta bilingvă româno-germană, cu 11 poezii argheziene. Directorul festivalului, Ion Cepoi, mi-a făcut propunerea de a face eu în acest an traducerea a 11 poeme în limba italiană. Am fost imediat de acord, dar nu din convingere, știindu-mi reținerile de care tocmai v-am vorbit. Și așa a început totul. Vreo opt luni de muncă în chinuri. Înainte de toate, știam că Arghezi a fost tradus masiv în limba italiană, de nume sonore, de italieni, cum spune una dintre regulile traducerii, aceea potrivit căreia traducătorul care importă textul trebuie să fie nativ, să aibă ca limbă maternă limba în care tălmăcește. Teribil de obiectivă regulă, ca să glumesc puțin. Prima grijă a fost să consult toate traducerile făcute pînă atunci, deloc puține – Quasimodo, Rosa del Conte, Mario De Micheli și Marco Cugno. Și m-am liniștit. Pentru moment. Nici unul dintre ei nu trecuse de spiritul și litera textului. Au renunțat să lucreze la a reda rima, preocupîndu-se, pe alocuri, de ritm. Cu un curaj inconștient am început. Și a curs bine, aproape perfect, poezia ”Marină”. Ca sub dicteu. Fără eforturi, ca un cîntec cu care te trezești în gînd, începi să-l fredonezi fără să știi unde l-a auzit și cînd. O melodie care-ți umple sufletul și iese pentru că vrea să se cînte singură. Sunete. Muzică. Asta este traducerea pentru mine. Ce a urmat, n-a mai fost la fel, pentru că aveam nevoie de alte zece poezii. Eu selectasem vreo douăzeci ca să am de unde alege ce e mai ușor. N-a fost chip să mai funcționeze așa cum a funcționat în cazul ”Marinei”. Și au început chinurile, căutările, stările de tot felul, de la angoasă pînă la tentația de a o lăsa baltă, pentru că nu puteam concepe să vin cu o versiune albă, asemănătoare celorlalate făcute pînă atunci. Nu ar mai fi fost justificat demersul și nu puteam semna ceva la care contribuția mea ar fi fost nesemnificativă. Am rămas profund marcată de traducerea acestor 11 poeme. Și am înțeles ce-ar fi însemnat asta pentru un traducător profesionist, din acela de care eu nu sunt, nu-i așa? Pentru a duce la capăt un volum, ar fi trebuit să întrerupă orice altfel de interacțiune cu alte texte, cu alte universuri lirice, imaginare, să fi stat în stare de claustrare în poezia lui Arghezi. Greu de crezut și mai greu de realizat. Cum traduc, așadar? Nu mi-a fost ușor, dar am biruit!
Cum este primită literatura română contemporană în Italia? Cum alegeți ce să traduceți?
Devine tot mai greu, pentru că din dorința de a fi explicită și de a da cît mai multe dintre răspunsurile posibile, mă lungesc nepermis de mult. Seria de poeți români traduși de mine pentru o publicație relativ nouă, pentru că s-a lansat și deschis în martie și abia zilele trecute a scos primul număr, un trimestrial de traduceri de poezie, vorbesc despre Iris di Kolibris, se află la început. Un început făcut din patru autori prezenți în același număr. Binișor pentru un singur om care îngrijește secția de română, pînă în momentul de față. Așadar 4 poeți publicați și vreo 6 sau 7 care stau în așteptare de publicare, materialele fiind predate redacției, dar așteptîndu-și un fel de rînd, să apară, chestiune pe care eu refuz să o înțeleg atunci cînd spațiul de publicare este practic infinit, pentru că vorbim de www. În fine, oamenii, chiar după ce schimbă instrumentele de lucru, materialele cu care lucrează, continuă să păstreze reflexe vechi și să reacționeze în consecință. Nu despre spațiu s-a pus problema, însă, a propos de publicarea graduală, într-o anumită ordine a autorilor din diversele limbi de expresie, ci despre păstrarea unui relativ echilibru între diferitele secțiuni, pentru întreg nefiind favorabilă imaginea lăsării în urmă a unei secții în detrimentul alteia. Iar nu înțeleg, pentru că noi avem ritmuri diferite, unii dintre noi reușesc să dea mai mult și mai bun într-un timp mai scurt, iar asta ar trebui să fie motorul, stimulul pentru a-i face și pe alții să apese pe accelerație. Dacă mă obligi să frînez, s-ar putea să fiu tentată să opresc de-a binelea și să schimb traseul. Ceea ce știu sigur este că autorii care mi-au încredințat deja texte vor fi publicați. Cum aleg? Cu multă subiectivitate. Cu atenție și mai ales cu responsabilitate. Cu responsabilitate față de cei care vor citi. Cu grija de a nu le pune sub ochi ceva pentru care nu ar fi meritat să fie deranjați, ceva care, într-un fel sau altul, le va contura o vagă idee despre cum scriu poeții români acum, sau le va confirma o idee pe care deja o aveau despre cum se scrie în România, sau pur și simplu îi va determina pe unii să caute poezia românească, să învețe limba română ca să-i poată citi literatura în original. Și multe altele. Dar, repet, cu responsabilitate.
Dumneavoastră spuneți că nu sunteți nici traducător și nici antologator. Și totuși, în ”Mâna scrie sunetul” v-ați asumat ambele roluri.
Eu nu știu ce sunt. Dar știu ce nu sunt. Nu sunt un traducător de profesie și nu sunt un antologator obiectiv. Mi-am asumat aceste roluri, dar ele sunt secundare.
Pătrunde literatura italiană ușor pe piața editorială din România?
Nu am nici aici o singură variantă de răspuns. Ar trebui să vă povestesc o multime de întîmplări trăite și auzite dar verificate, pentru ca dvs. să vă faceți propria idee despre fenomen. Știu că Humanitas are o colecție inaugurată în 2006 numită Biblioteca italiană. Nu a inclus în ea, pentru că așa a fost concepută, literatura contemporană de acum. Păcat. În România, nu sunt puțini cei care susțin că o editură ca Humanitas dă ora exactă în lumea editorială. Țin să le spun celor care n-au aflat încă: ora exactă în literatură nu se dă în fiecare zi. Se dă rar. Și nu se dă de la centru. Se dă din cele mai puțin bănuite locuri de prin cele mai periferice spații. Asta e salvarea noastră, această lege nescrisă care pune lucrurile în regulă cînd ele o iau razna. Există în țara asta orașe precum Cluj, Timișoara, Iași, Sibiu, ca să enumăr doar cîteva, unde oamenii fac, cum știu ei mai bine să facă, servicii uriașe literaturii în general, unde fac sacrificii ca să publice o lucrare, să traducă un autor, să-l facă pe acel autor cunoscut și la noi, ca să scăpăm din autismul ăsta în care ne tot adîncim, de starea aceasta vecină cu nebunia cea mai cruntă în care noi suntem cei mai buni, dar alții nu vor să recunoască din gelozie, ură, prostie. Poate ar trebui să se unească forțele pentru o curățenie generală a sufletului prin locurile astea. Există mulți alții la fel de buni ca noi, mai buni ca noi. Dacă într-o limbă se pune pe raftul de literatură universală cîte o carte pe lună, iar acea carte este aleasă de o singură persoană, ceva e tare putred în Danemarca minții noastre. Și dacă toată națiunea cititoare stă cu ochii la raftul acela să vadă cînd mai bagă ceva nou, înseamnă că n-avem scăpare. Dar nici nu ne trebuie, că avem literatura noastră. Noi, între noi, pentru noi, cu ai noștri.
În altă ordine de idei, este prețios pentru mine premiul pe care l-am primit zilele acestea la Festivalul Arghezi de la Târgu-Jiu, pentru promovarea operei argheziene, atenție, nu pentru traducere. Este prețios pentru că răsplătește munca mea, cu atît mai mult cu cît nu mă așteptam la vreo răsplată. Dar răsplata este una, iar recunoașterea este cu totul altă poveste. Așadar, căutați volumul ”Mâna scrie sunetul. Elecțiuni afective de poezie italiană contemporană” apărut la Editura Eikon de la Cluj Napoca. Citiți-l, bucurați-vă de acel unu la mie din poezia italiană bună care se scrie azi, pentru că atît am reușit, deocamdată, să traduc. Să-mi fie criticată traducerea, să-mi fie contestată calitatea pe care mi-am arogat-o. Eu am primit deja recunoașterea de care aveam nevoie, stimulul de a continua cînd timpul mi-o va permite. Doi traducători din limba italiană, în engleză și în bulgară – Critina Viti și Ognean Stamboliev, au citit traducerile mele de poezie din română în italiană și au fost încîntați, poeții italieni pe care i-am tradus mi-au mulțumit entuziaști și mă bucur de prietenia cîtorva dintre ei. Celor care s-au gîndit la astfel de demersuri, care au intenția să împărtășească altora bucuria descoperirilor pe care le fac în călătoriile lor prin alte limbi, și mă refer la literatură în general, nu numai la poezie, le spun să nu aibă ezitări. Să bată la porțile mici, pentru că porțile mari se deschid greu, sunt acționate de mecanisme complicate. Exprim toată admirația mea pentru breasla traducătorilor literari, cei a căror muncă de re-creație, de mare finețe și migală, istovitoare uneori, continuă să fie slab răsplătită și rareori recunoscută.
Chapeau!