De curând, la editura Vremea a apărut volumul ”Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene”, de Silvia Colfescu. O savuroasă colecție de povestiri despre femei ale Micului Paris, devenite minunate mătuși, cu istorii din cele mai interesante și captivante. Dorina Cioplea a dialogat, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, cu Silvia Colfescu, despre destinele acestor femei și despre modul în care ele au influențat pe cei care le-au cunoscut.
Fiecare dintre mătușile fabuloase din cartea dumneavoastră ar putea face subiectul unui roman în sine. Și totuși le-ați strâns pe toate la un loc în acest volum. Ce au aceste povești în comun și de ce v-ați hotărât să le așterneți pe hârtie în această formă?
Ceea ce unește destinele tuturor doamnelor despre care vorbesc este atitudinea lor în fața încercărilor la care le-a supus istoria. Sunt toate niște neîmblânzite, adevărate rezistente, femei care nu au cunoscut înfrângerea. Apărate de integritatea caracterului lor ca de o armură, au știut să supraviețuiască fără să facă nici o concesie, păstrându-și calitatea și demnitatea. Cu zâmbet, cu bunătate, cu simțul umorului. Au ales fără greș ceea ce este esențial în viață, ignorând cu distincție lipsa de calitate a oamenilor și a vremurilor. Aveau personalități diferite, dar au reacționat unitar în fața vicisitudinilor vieții. Era firesc să adun poveștile vieților lor în filele aceleiași cărți.
În ce măsură v-au influențat viața aceste personaje fabuloase, cum singură le numiți?
În mare măsură. Una dintre cele mai sigure metode de educație este imitația. Un copil nu poate să nu copieze felul de a fi al adulților pe care îi admiră. Și, de la mătuși, un copil avea ce învăța: eleganța, curajul, generozitatea, rezerva, calmul, loialitatea. Sper că s-a lipit și de mine ceva…
Modalitatea de prezentare a lor, cu umor delicios și stropi de magie, are legătură cu felul în care le vedea copila și, mai târziu, tânăra Silvia? Căpătau acestei femei dimensiuni fantastice?
Sigur că da, erau zeitățile tutelare ale familiei. Dar totodată erau pline de haz. Pățaniile lor se păstrau în tezaurul de istorioare al familiilor și deseori erau repovestite, cu succes sigur, la sărbătorile la care se adunau bunici, veri, verișoare, unchi și nepoți. În plus, mătușile păstrau o aură magică: îți veneau în ajutor când aveai nevoie de un sfat, de o podoabă sau de o încurajare, ele găseau soluții miraculoase acolo unde nu întrevedeai niciuna, sertarele lor erau tezaure fermecate, pline de minuni…
Modul elegant în care toate au supraviețuit timpurilor și situațiilor în care au fost puse restaurează puterea și demnitatea feminității. Credeți că în prezent femeile încep să piardă din aceste atribute prin masculinizare și emanciparea prost înțeleasă?
Nu neapărat. Feminitatea va exista întotdeauna, forma pe care o ia se poate eventual schimba, dar esența nu. Uneori se pierde din vedere un adevăr: acela că femeile sunt ființe puternice, câteodată cu firi mai oțelite decât bărbații. Forța lor poate fi altfel decât cea a bărbaților, dar fără îndoială că este de valoare egală. Altădată acest adevăr se ascundea sub legenda slăbiciunii femeii. Acum forța feminină iese la iveală în multe împrejurări ale vieții moderne și dă naștere ideii de masculinizare. Nu cred că este adevărat. Forța aceasta a existat dintotdeauna, dublată de feminitate. Acum este mai vizibilă, atâta tot. Dar asta nu răpește nimic din feminitate… acolo unde aceasta există.
Tot volumul are mirosul inconfundabil al Micului Paris, Bucureștiul secolului XX. Aveți nostalgia acelor vremuri și a destinelor obligate să devină oricum numai nu banale?
Da, am nostalgia acelui București în care viața era mai tihnită, în care nu se trăia cu acceleratorul, ca astăzi. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în epoca trăsurilor, când oamenii aveau timp să se plimbe, să converseze pe îndelete, să-și permită luxul de a pierde un dram de timp cu un prieten. Am nostalgia orașului înverzit, a caselor la dimensiune umană, fiecare cu individualitatea ei, a curților pline de flori, în care familia ieșea să se răcorească în serile de vară, a magiunului făcut în casă și a cozonacului care înmiresma casa de sărbători. Nu-mi plac blocurile uniforme, în care sute de familii duc o viață asemănătoare până la identitate, nu-mi place mâncarea cumpărată de la magazin, detest străzile care duduie sub goana automobilelor, mă sâcâie programul încărcat și întâlnirile la care numeri minutele. Ați observat, pe fotografiile Căii Victoriei de dinainte de Război, mulțimile de oameni surâzători care umpleau strada? Acum locul lor a fost luat de automobile, oamenii nu mai ies să se întâlnească, nu-și mai zâmbesc pe stradă, atmosfera convivială de altădată nu mai există, relațiile interumane dispar.
Ați făcut din aceste destine „trecătoare” o pagină palpabilă și nu le-ați lăsat să piară laolaltă cu multe alte destine în ireversibilitatea timpului. Credeți că veți deveni, la un moment dat, pentru cineva, o mătușă fabuloasă salvată de la uitare?
În fiecare dintre noi există o mătușă fabuloasă, o mamă de legendă, o verișoară cum nu mai e alta…Trebuie numai să fie cineva care să vadă minunea din noi. În ceea ce mă privește, visele mătușești mi-au fost împlinite. Pe blogul meu Istorioare Bucureștene figurează un comentariu care spune: „Draga mea, eşti deja o mătuşă fabuloasă, nu ştiai?”
[…] interviu scris cu Silvia […]