E lună plină! Tocmai am venit de la lansarea unei cărţi foarte frumoase de poezie, “Cartea dragostei” de Bogdan O. Popescu, apărută la Humanitas, cea mai frumoasă carte de poezie din ultimii 10 ani, după cum a afirmat Mircea Cărtărescu la lansare. Luna e tot mai luminată şi îmi trimite, în loc de raze nocturne, câteva versuri din Florin Dumitrescu: “Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu / orele bea ca pe întâiul salariu”. Luna plină mă invită la introspecţie. Cu ochii deschişi, visez că sunt alături de cei cinci evrei rătăcitori din filmul lui Nae Caranfil, “Closer to the Mooon”, şi, fără să ne privim în ochi şi în aparatul de filmat, încercăm să ne răspundem dacă am fost fericiţi în ultimii 10, în ultimii 20 de ani. Cei cinci din filmul lui Caranfil, cu umor negru şi cu asumarea eşecului social în care au trăit şi pentru care au pus umărul, au ales să joace într-o farsă ce s-a terminat cu moartea prin împuşcare. Eu ce voi alege, după atâtea şi atâtea iluzii gonflate şi pierdute? Voi alege poezia ca terapie şi ca drum iniţiatic! “Numai sinceritatea uneşte” – citesc din “Cartea dragostei”. Fără o miză interioară profundă, îmi dau seama, viața ni se transformă tot mai mult într-o cursă a înarmării materiale și, prin efect, într-o cursă egotică.
Luna plină îmi intră în creier, în stomac, în ficat, în sintaxă, ca o lumină de atac care mă interoghează: “tu când ai mai fost fericit în ultimii ani?”. Încerc să folosesc cele mai elaborate subterfugii. Am fost fericit, zilele trecute, când am văzut filmul lui Nae Caranfil despre nişte oameni care au ştiut că fericirea nu e un mod de întrebuinţare socială. Depinde, în final, cum murim, ce sens dăm existenţei care pare implacabilă. Am fost fericit că am văzut-o pe Vera Farmiga cum e să ai conştiinţa seducţiei feminine şi am mai fost fericit de replicile sclipitoare din “Closer to the Moon”.
Fericit sunt când recitesc, a câta oară, hexaframele iniţiatice şi mitologice din “Cartea dragostei”, capodopera literară a prietenului meu Bogdan O. Popescu!
Luna sondează tot mai mult în mine! Simte că realitatea pe care o trăiesc e una de azi pe mâine, tot mai perisabilă, tot mai manipulată de televiziune şi de noile media. În luna plină de afară, văd tot mai mult fantome ce iau faţa moderatorilor de la televiziune care sunt gata oricând să scoată pistolul atunci când aud de cultură , spirit şi de poezie! Văd figurile abulice ale celor de la CNA care trebuie să aleagă între dictatura audienţelor şi tabloidizare, între lipsa deontologiei şi vorbirea tot mai stricată în limba română. Trăim într-o epocă a vampirilor media, iar cei de la CNA şi din clasa politică parcă îşi aşteaptă tot mai resemnaţi rândul în malaxor!
Singurul meu plan de salvare e Poezia! Mai cu seamă, Poezia care nu se vede, care nu se scrie, dar care se trăieşte şi se simte ca o izbăvire personală!
Dan Mircea CIPARIU
