Artist total, un romantic Gesamtkünstler, Ciprian Măceșaru pătimește pe întregul eșichier artistic: poet, prozator, șef de revistă (Accente), compozitor și videoclipper [sic]. Spre deosebire de marea masă a artiștilor, el chiar are umor, pentru care singura explicație posibilă e hiponarcisismul arterial. Debaraua cu simțuri (Tracus Arte) începe cu grupajul fier vechi, ceea ce aduce aminte de o posibilă instalație (artistică) contemporană, deși la fel de bine ar putea fi o critică la adresa maneliștilor îmbogățiți din fier vechi. Ca în romantism, aparența umilă ascunde esențe nobile: „stau rezemat/de un zid foarte umed,/plămânii îmi zbârnâie/ca niște trambuline/în buzunar/am un șoarece inteligent” (cerșetorul).
Poetul nu apelează foarte des la imagini, dar când o face, ele sunt spectaculoase, însă nu șocante: „primăvara/descleiază orașul/râuri de rimel/se varsă-n rigole//asfaltul se întărâtă/ca o gingie trezită la viață”. Dincolo de ele persistă o tematică devenită comună în scrierile lui Măceșaru: dezumanizarea, orașul agresiv și sec, plus sensibilitatea rănită a actorului principal: „ca să cunoști un oraș/trebuie să-i laşi timp/să te rănească”. Acesta este filonul romantic, depistabil constant, dar nu des: „îmi plac ambuteiajele/am atunci vreme/să trăiesc un pic”. Poezia lui Măceșaru s-a despovărat de figurile de stil, ba chiar și de orice exces de expresivitate. Scopul, probabil, este o artă albă, calmă, de bun gust și cam budistă. Dar asta în viitor, căci acum se recurge la apocaliptice bufe: „în retrovizor/văd cerul albastru/pe care aleargă o turmă/de albi elefanți/e sfârșitul lumii/dar polițistul încearcă/să o resusciteze. (fier vechi).
De consolazione
Volumul este presărat cu desene de Alex Neagu Veber ce au ca intenție relevarea naturii ascunse sau a gestului parabolic. Sub un vas de toaletă, gresia plesnește și permite vizualizarea unor rădăcini, or rădăcinile iau cu asalt zidurile. Un bec atârnat de cer deasupra mării și plajei pe care stau aliniate borcane, apoi perspectiva e răsturnată și borcanele se fac ţăndări unul câte unul. Pe un scaun rustic e așezat un glonț, un om înalță un zid de cărămizi până când, pentru a continua operațiunea, trebuie să se suie pe un tv al cărui ecran arată o gură deschisă. Mai sunt și desene referitoare la copilărie, ori cu o încleștare între un lup și o acvilă. Toate au legătură cu versurile, cuvântul și desenul fiind în dialog constant.
Substanța cărții se revarsă către expresionism, apoi își schimbă brusc cursul și, prin lărgirea albiei, se calmează filosofic. Leitmotivul este crisparea sensibilității în fața unei lumi mașinizate: „calc apăsat/simt cu adevărat/lumea asta neterminată/lumea ca o mașină/de tocat carne/mă lovesc/cu genunchii în piept/lichidele se amestecă-n mine/periculos/sunt un animal cald/simt în tălpi/rădăcinile de sub asfalt.” (lichide).
Grupajul Debaraua cu simțuri debutează cu o ecografie totală din care rezultă splendori spectrale: „numai tu strălucești/în lumina de lapte a lunii/ca o bandă de magnetofon/pierdută prin iarbă” (un colier de oase).
În general, poemele presărate cu deschideri comparative „ca o, ca un, ca niște” ies tare prost. Lui Măceșaru îi reușesc pentru că le folosește rar și neforțat. Dar și așa, pot selecta doar o strofă, pe când miniatura stilizată, dar neapăsată stilistic, dragoste, este integral poetică prin sugestie: „mi-e sete/umplu paharul/cu apă/și tu te trezești/ți-e sete”. Relația titlu-poem conține toată încărcătura emotivă.
Artele asiate
Debaraua cu simțuri pare uneori vidă, pentru că simțurile nu sunt palpabile, odorante sau vizibile. A vorbi despre simțuri înseamnă să recurgi la metasimțire: un discurs despre ceva reperabil doar prin reflecție în fenomenul simțit. De aici situații poetice ale neantului: „nimicul e fratele nostru/ascuns în debaraua cu simțuri“ (vis)
Scrisoare către tata schimbă întrucâtva registrul, atât în vers, cât și în grafică. Nu este o simplă comemorare, ci o stingere a unor vechi conflicte, în mod simbolic. Fiul simte nevoia împăcării, fără scuze și explicații. Doar imaginile sugestive și masive problematizează situațiile contrastante: „tata locuiește pe schele/poartă pe cap coif de zidar/și e mândru/salopeta lui albastră/murdară de var/e cerul copilăriei mele/tata zâmbește uleios/de-mi pare că-n cap/i-a naufragiat/un tanc petrolier/în jur plaja e plină de cioturi/rup din mine o vâslă/și i-o arunc/el îmi pune mistria la tâmplă și trage/rana se-nchide încet/glonțul rămâne în creier/creierul meu/ca un arici/tată, hai să uităm totul!/mă doare!”
Ereditatea și memoria afectivă pot genera excelente strofe, dovadă că poezia nu e un precipitat de chintesențe: „îmi privesc fiul în ochi/și-n adâncul lor/ca într-un puț/zace tata”. La fel și metaforele biologice pot alcătui mini-scenete pantomimice revigorante și adânci: „femeia își pune inima pe pieptul meu/și ascultă/inima ei/tresare speriată/ca un mic extraterestru îngrozit/ori de câte ori/inima mea scrâșnește/din dinți”.
Măceșaru nu construiește cu concepte și tenebrozități psihologice. În general, îi place să mozaicheze imagini limpezi și relevante, dar cum nu poți sta cu mușchii încordați pe tot parcursul poetizării, reușitele sunt precedate și succedate de versuri neutre, mai mult utile decât frumoase. Iată pista de decolare și avionul înălțându-se ferm: „scot răul din mine/îl transform/în ceva inofensiv/ca o limbă de clopot/mă bălăbăn/în buncăr/levitez/între canapea și televizor/între televizor și bibliotecă/până când/în mijlocul camerei/se naște din particulele mele/elementare/un crocodil blând”. Lupta între generații ia turnuri houellebecquiene: „tată, noi nu vrem/să ne vindecăm,/scormonim, iar și iar,/cu vârful săgeții în rană”.
Arte occidentale
Episodul Insula mă duce cu gândul tot la Michel Houellebecq, deși startul îl dă un moto din Nicolae Prelipceanu. Prima poezie este o bijuterie -agerime, sugestie, imagini puternice și concise, dar și energie: „am fost o insulă./în nodul dela cravată/mi-ai înfipt ace./ești o femeie frumoasă/și neagră/faruri în noapte,/copiii noștri hulpavi/mă orbesc./viața se scurge din mine sălbatic.”
Un mini-grupaj poetic îi este dedicat lui Ionel Ciupureanu, poet craiovean acid și sintetic. Versurile de aici nu încearcă o imitație a stilului nervos al maestrului, ci se rezumă la o încifrare inițiatică plină de sugestii: „un drum/e întotdeauna/mai puțin întortocheat/atunci când nu te gândești la el, când călătoria e viața ta/pur și simplu”.
Ciprian Măceșaru strânge chinezește șurubul înțelesurilor, dar, mandarin autentic, le poate relaxa într-o zicere prietenoasă exact când simte posibila extenuare a cititorului. Excesiv de prietenos nu este el niciodată, căci sub echilibrul poetizării, sub claritatea aparentă a derulării imaginilor și simbolurilor, baracudele și tentaculele memoriei zvăcnesc din camuflaj să muște din certitudini. Invizibilele crampe și melancolii asigură un climat poetic propice sobrietății retorice. Nicio nevoie de paradisuri artificiale: „uneori,/sticlele de alcool/se termină/înaintea alcoolului,/însă capetele de pod au întotdeauna/o poveste/de spus/despre oamenii/care-ar fi putut să mai treacă/dintr-o parte în alta”. Extraordinar de îmbucurător e că poetul reuşeşte să se debaraseze de bagajul cultural şi să lase în urmă, strălucitor, snobimea.
Felix NICOLAU
