La Editura Tipo Moldova din Iaşi a apărut recent, în colecţia ”Opera Omnia. Poezie contemporană”, antologia Simonei-Grazia Dima, intitulată ”Călătoria în petalele trandafirului”. Cuprinzând selecţiuni din cele 11 volume de poezie publicate până în prezent de autoare, cartea beneficiază, în introducere, de o notă biobibliografică, de un text semnat de Ştefan Ion Ghilimescu, precum şi de un eseu al autoarei, iar în final de un aparat critic, în care se regăsesc nume ca Marcel-Corniş-Pop, Mircea Mihăieş, Ştefan Borbély, Cornel Ungureanu, Mircea A. Diaconu, Adrian Popescu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Radu Voinescu, Horia Gârbea.
În eseul introductiv, intitulat ”Cuvânt înainte: o confesiune”, Simona-Grazia Dima îşi precizează etapele parcursului poetic, ca unul izvorât din interioritatea profundă, bazat pe o meditaţie statornică asupra esenţelor. „Cu sfială mărturisesc că niciodată nu am socotit că a venit timpul pentru o antologie de autor, în ciuda substanţei destul de concentrate a celor unsprezece volume pe care le-am publicat până acum. O antologie semnifică, îmi pare, o devoalare a ceea ce ar trebui să rămână ascuns. Pentru a contracara impactul acestei dezvăluiri, ca şi pentru a încerca o configurare unitară a sinelui propriu, îndrăznesc să mă întreb astăzi de unde a izvorât poezia mea, care îi sunt izvoarele. Am scris deja, într-un eseu, despre importanţa reactivităţii la atmosfera unei anumite epoci, în speţă aceea a anilor ’80, despre sensul unui (poate surprinzător pentru unii!) revoluţionarism ascuns al generării lirismului, care a depăşit însă cadrul epocii, răzvrătindu-se treptat (prin imagistică, prin primatul fanteziei) faţă de limitele impuse de social umanului, spiritualităţii sale, în care am început să descifrez unica salvare. De-a lungul unor variate încercări ale destinului, considerarea oamenilor ca entităţi exclusiv sociale mi-a apărut, tot mai accentuat, meschină şi neproductivă. Esenţa politicului şi cea a gândirii sociale mi se revelau nu neapărat ca fiind nocive în sine, ci păcătuind prin reducţionism, limitare, atunci când dese(m)nau individul prin noţiunile de succes ori eşec, ce-l situau ca simplu element pe o scală şi-l defineau numai din exterior.
A trebuit să vină era postrevoluţionară ca să înţeleg pe deplin că mare parte din tot ceea ce se întâmplase era şi din cauza oamenilor, pur şi simplu, dincolo de particularul sistemelor politice, fiindcă, la o analiză rece, trebuie să recunoaştem că nimeni nu ne-a împiedicat vreodată, nicio dictatură, niciun sistem, să fim buni, drepţi sau generoşi, dacă am fi vrut, onorând cu omenia noastră nişte împrejurări date. Nu cuvinte mari deci, ci un răspuns adecvat la o situaţie anume. Dezvoltarea omului nu e, până la urmă, una care s-ar petrece pe coordonate oficiale, ci reprezintă o evoluţie interioară greu de descris ori de anticipat, foarte personală. Aşa că nu am încetat să caut în interior virtualităţi (şi virtuţi) salvatoare.”
„Zbaterea ochiului lăuntric, cotropit adesea de flăcările tristeţii, organ nedevenit, datorită unei severe discipline interioare, goală privire a superficiilor, nu constituie la Simona-Grazia Dima altceva nimic decât lentila pulsatilă a unei privelişti absorbite de spectacolul fascinant al descărcării fulgerului şi focului spiritual integral, modul prin care poetul înţelege, până la urmă, uimit, taina zborului, lăsându-se străfulgerat de reflexul luminii care face posibilă înţelegerea şi umple de sens misterul mişcării înseşi în ceasul cunoaşterii, alimentat de secrete izvoare. Impresionează, peste tot, augmentând starea de poezie, candoarea şi entuziasmul cu care sunt trăite şi afirmate aceste stări de adevărată graţie şi vibraţie a sufletului, patosul profund al suflului spiritual care le transformă pur şi simplu în repere ontice. Ceva subtil şi profund imaterial impregnează toate celulele realului istoric care constituie rădăcinile acestor pe cât de inefabile şi halucinante, pe atât de fundamental concrete privelişti. Adevărul este că arareori în poezia care se scrie astăzi la noi ai prilejul să guşti paradoxul unei imagini poetice mai luxuriante, plină, în acelaşi timp, de miraje, imaginar şi închipuiri, pe de o parte, de o materialitate generos-abundentă în care înoată atâtea elemente de concreteţe ale aspectelor lumii real-istorice, pe de alta.
Suprapuse ori derivate unele din altele, plauzibile, în ciuda deformărilor „endogene”, ca şi rafinatei şi adesea sofisticatei tehnici de insolitare şi „învechire”, tablourile interioare ori „cadrele” doamnei Simona-Grazia Dima au o perfectă transparenţă a structurilor geologice de adâncime, excelenţă asigurată atât de calitatea „lentilei”, cât şi de o perfectă sintaxă a blocului-construct, niciodată zădărnicită din funcţiile ei.
Viziunile atât de personale ale Simonei Grazia-Dima celebrează în fond bucuria din visul orei sau clipei care ne re-trăieşte în cuvinte, ca pe nişte copii, momentul fast când, din imperiul lor, sondând şi alungând umbrele, ne pregătim să-nflorim, sorbind din brazdă, „cât ai clipi din ochi, compostul magic”. Miracolul, trebuie spus, ţine de intensitatea exerciţiilor de iluminare, pe care, ca atlet al spiritului, Simona-Grazia Dima le execută meticulos, până la spargerea oricărui handicap de nivel ontologic şi instituirea deplinei libertăţi de a da expresie superbei idei de mişcare ori chiar senzaţiei mişcării din interiorul lucrurilor, salt gnoseologic resimiţit nu o dată de cititor ca punct de contact cu iluzia lucrului în sine.
Întrebarea pe care o ridică înălţimea spirituală a versurilor Simonei Grazia-Dima este cât din „interiorul lucrurilor” excedează limitele realităţii şi aparţine transcendentului (divinului) imperturbabil şi cât chietudinii trăirii şi experienţei nemijlocite a lumescului ca bucurie gnoseologică, avânt şi efort de depăşire a unor determinări şi încorsetări ontologice.” (Ștefan Ion Ghilimescu)
„Simona-Grazia Dima practică o poezie a originarului, a primordialului perceput cu o acuitate şi o sensibilitate caracteristice feminităţii. Aspiraţia purificării prin poem, comprimarea versului până la o străfulgerare de adolescentinism, de exuberanţă, construirea de parabole arată ambiţiile acestei poezii. Miza pe tehnica iluminării subite, în numele unei mitologii a vârstei de aur, individualizează vocea poetei. Vocea lirică ştie să moduleze – între şoaptă şi declamaţie – un pregnant scenariu liric.” (Mircea Mihăieş)
„Nobleţea înnăscută a vocaţiei o împiedică pe Simona-Grazia Dima să şi agrementeze în subsidiar versurile cu sintagme politice, rosturi esopice sau vehemenţe angajate; ne aflăm în faţa unui poet care rămâne cu plăcere în perimetrul propriei sale poezii, fără să râvnească la centralitatea iluzorie a agorei, (…) în faţa unui spaţiu al copilăriei dezistoricizate, eterne, curate. În Revelaţia, se sugerează cu claritate că micimea apare în spaţiul gândirii postdiscursive, acolo unde vieţuiesc revelaţia, mirarea, intuiţia (…). Micimea aparţine calităţii, străveziului, gustului pentru posesia formei perfecte. Crescută în mentalitatea creştină occidentală, Simona-Grazia Dima nutreşte pe faţă, ca pe o tristeţe a distanţei, nostalgia Orientului.” (Ştefan Borbély)
„Nu risc un cuvânt mare scriind că poezia Simonei-Grazia are momentele ei vizionare, în care fiinţa (sau fiinţele ei lirice) încearcă să treacă dincolo. În eseul său despre Dante, T. S. Eliot scria că poeţii vechi erau vizionari; ştiau să vadă, să viseze mai semnificativ, mai disciplinat. Poezia lui Mircea Ciobanu, cu totul excepţională în ultimele cărţi ale scriitorului, propunea viziuni ale unui dincolo mirabil. Şi în Muntele rănit al poetei noastre descopăr această altă vedere. (…)
Sistemele de reducţie pe care le operează discursul liric al Simonei-Grazia Dima sunt exersate de un intelectual tenace, deopotrivă înclinat să demitizeze şi să remitizeze lumea. Când se apropie de gradul zero al scriiturii, păsările, fiinţele mici, florile albe reapar, reînvestind versul cu capacitatea de zbor pe care i-o ştiam dintotdeauna. Neobişnuite întrutotul, proiectele lirice ale Simonei-Grazia Dima!” (Cornel Ungureanu)
„Simona-Grazia Dima are toate datele unei poete autentice, împătimită de scris, devotată actului poetic, renunţând la bucuriile comune pentru a „eterniza” clipa cea repede. O vocaţie irepresibilă o face să răspundă mereu vocilor poetice, glasurilor de dincolo, îndemnând-o, vai, nu la trăirea imediată, efemeră, ci la reverberaţia în imaginar a clipei. Aproape un exerciţiu de asceză, ca în orice veritabil act artistic… Un sacrum comercium cu spiritul, pe care toţi poeţii adevăraţi îl recunosc ca punct de plecare şi de sosire, destinaţie, destin – încercarea de a-l evita duce doar la un ocol.
Proiecţiile poetei au fost remarcate de toţi exegeţii, ele fiind caracterizate prin coexistenţa contrariilor într-o unitate supralogică, sintetic-paradoxală, unde sintagme stranii (…) coagulează viziunea. Sunt personajele visului treaz al autoarei, aducând senzaţia trăirii reale. (…) În poezia română de azi, locul Simonei Grazia Dima e distinct şi sigur, cetificând perseverenţa cărturărească şi înzestrarea naturală, livrarea trup şi suflet poeziei, himerelor sale care pretind totul.” (Adrian Popescu)
”Simona-Grazia Dima nu crede decât în forţa verbului poetic, care construieşte sau resuscită lumi având o aură misterioasă. În viziunea aceasta, poetul nu mai este inspiratul, ci acela care a stat odată în preajma unui inspirat, trăind acum cu nostalgia acelui moment, având, aşadar, nu conştiinţa căderii, ci seninătatea celui care ştie şi îşi aminteşte. Mai mult decât atât, poetul – şi aş preciza că instanţa poetică din poezia Simonei-Grazia Dima este întotdeauna de genul masculin – devine, în condiţiile acestea, marele regizor, care selectează din frânturile de amintiri doar pe acelea care vizează facerea şi niciodată emoţia în sine, protejată, în felul acesta. Un fel de magician este poetul, care îşi stăpâneşte uneltele şi care construieşte lumi iluzorii, a căror grandoare capătă consistenţa visului poetic. (…)
N-aş discuta aici cele câteva simboluri ezoterice, asupra cărora poate se vor opri într-o zi alţii, ci doar transparenţa viziunii, un fel de ecuaţie a spiritului. Simona-Grazia Dima are ştiinţa textului, nelăsând însă niciodată impresia că totul se reduce la atât. Nicio clipă nu eşti tentat să crezi că totul s-ar datora unei încercări experimentaliste şi gratuite şi că din poem ar lipsi tocmai poetul. Se întâmplă asta chiar atunci când în cauză este pusă fiinţa în calitatea ei creatoare şi purtătoare de sens, şi asta pentru că interesează în primul rând nu sensul lingvistic al lumii, ci acela metafizic.” (Mircea A. Diaconu)
„Practicând anamneza, Simona-Grazia Dima ne aduce la cunoştinţă că arhetipul d-sale e arderea, confruntată cu îngheţul lumii în care s-a văzut plantată. (…) Fiică a focului originar, poeta se simte datoare a reaminti mereu combustia a cărei nostalgie o poartă. (…). Drumul acestei lirici complexe, plină de pliuri şi meandre, nu e de la concret la abstract, ci invers. Tulburător, aşadar, şi ca urmare a unei asemenea răsturnări a ceea ce a practicat conştiinţa omenească. (…) Simona-Grazia Dima e o impunătoare poetă singulară, de-o energie asumată precum o flacără rece.” (Gheorghe Grigurcu)
„Simona-Grazia Dima este un caz special în poezia anilor ’90. Ea este „trecută la optzecişti” prin cel puţin două colecţii în care a publicat (…). În realitate, structural, ea nu aparţine poeziei promoţiei ’80, ce pare c-o revendică, şi nici celei a anilor ’90, din care face parte ca vârstă. Poeta este o alergătoare singuratică, o alpinistă solitară, care îşi plănuieşte călătoriile de una singură, în chip manifest departe de retorica ultimelor două decenii. (…) Enunţul nu este însă niciodată din sfera banalităţii cotidiene, consacrată de amintitele două promoţii, iar scenariile şi personajele lirice nu bat defel în violenţa realităţii. Dimpotrivă, se abstrag ei total, căutând să creeze un univers propriu, depărtat de orice sistem referenţial din lumea cunoscută.
Imaginea poetei, aşa cum se conturează dintr-un text aproape programatic, este una borgesiană: o fiinţă urmărită de o fiară invizibilă, perceptibilă prin toate simţurile de la al şaselea „în sus”, dar imposibil de verificat prin cele cinci comune.” (Horia Gârbea)
„Poezia Simonei-Grazia Dima (…) a fost adevărata revelaţie: incantatorie, misterioasă, violentă pe alocuri (dar într-un mod discret, adevărat palimpsestic), într-un cuvânt, poezie…” (Bogdan-Alexandru Stănescu)
Poetă, eseistă, critic literar, traducătoare, publicistă, Simona-Grazia Dima este, prin formaţie, filolog, absolventă a Universităţii de Vest din Timişoara, cu diplomă de merit şi media generală 10, ca şefă de promoţie naţională. A avut un debut precoce, la 7 ani şi jumătate, cu o scenetă (intitulată Masca lui Lică) premiată la un concurs iniţiat de Teatrul de păpuşi din Timişoara, jucată în turnee prin ţară şi străinătate (Modena, Italia). Redactor în cadrul Academiei Române din Bucureşti, membră a Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), în cadrul Filialei Timişoara, apoi (din 2001) al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, denumită ulterior Filiala Poezie Bucureşti a USR, secretar general al PEN-Clubului Român (din 2006). Colaborează susţinut la principalele reviste din ţară şi la publicaţii literare din străinătate şi este autoarea a 15 cărţi apărute, dintre care 11 volume de poeme: Ecuaţie liniştită, Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Noaptea romană, Focul matematic, Confesor de tigri (premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara, 1999), Ultimul etrusc, Călătorii apocrife, Dreptul rănii de a rămâne deschisă, La ora fulgerului, Interiorul lucrurilor; trei volume de critică literară şi eseistică: Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, modele pentru scriitori români contemporani. O anchetă literară (în colaborare cu Aurelian Titu Dumitrescu), Labirint fără minotaur, Blândeţea scorpionului şi o traducere de orientalistică: Arthur Osborne, Sri Ramana Maharshi sau Calea Cunoaşterii Supreme, traducere din limba engleză (titlul original: Ramana Maharshi and the Path of Self-Knowledge). A publicat numeroase traduceri de poezie din autori străini, în diverse reviste literare („România literară”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Steaua”, „Contemporanul”, „Ramuri”, „Poesis”, „Familia”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Hyperion” etc.).
Selecţii din poeziile şi eseurile sale au fost traduse în limbile engleză, franceză, italiană, germană, maghiară, slovacă, turcă, galeza scoţiană, bulgară. Prezentă în antologii editate în ţară şi în străinătate, în numeroase volume colective, participantă la manifestări literare naţionale şi internaţionale.
Printre premiile acordate: premiul pentru poezie al Filialei Timişoara a USR (1999), premiul revistei „Acolada” (2012), premiul de onoare Naji Naaman pentru poezie (Liban, 2009), membră onorifică, pe viaţă, a Fundaţiei Maison Naaman pour la Culture (Liban). Membră a unor jurii literare, ca şi a colegiului redacţional al revistei „Origins”/„Romanian Roots” (SUA).
