De curând, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro, Ruxandra Petre, profesor de limba și literatura română, a trimis un text critic despre cel mai recent volum semnat de Mariana Gorczyca, „Parcurs”, apărut la editura Eikon în 2013. ”Organizat vizibil (şi cu intenţie mărturisită) după regulile sfericităţii – numărul capitolelor echivalează cu cel al cupelor dintr-un teren de golf; ora – cuvânt cu largă conotaţie temporală, marchează incipitul şi finalul cărţii – romanul ”Parcurs” reconstituie câteva fatumuri pe care autoarea le aşază, schimbând frecvent perspectivele – într-un du-te vino narativ alert şi bine dozat”, spune Ruxandra Petre despre romanul ”Parcurs”. Redăm, mai jos, textul integral.
”Parcursul” Marianei Gorczyca mi-a reconfirmat (a câta oară?!) că judecata asupra unei cărţi nu se poate face decât după ce ajungi în intimitatea ei. Aflasem, înaintea lansării de la Gaudeamus, că acest al treilea roman al prozatoarei sighişorene este şi prima noastră scriere literară despre golf. Şi, cum o lectură cu terminologii angliciste, cu nume, date, reguli de organizare a unei competiţii sportive nu mă ispiteşte defel, am amânat, până de curând, întâlnirea (livrescă) cu un sport deloc popular în România.
Mizând totuşi pe disponibilităţile creative ale autoarei, confirmate de ”Cheful nu se organizează, vine de la sine” – 2005 şi de ”Cadenţă în marş erotic” – 2010, am parcurs cele 18 capitole ale cărţii. Nici vorbă de monotonia didacticismului care primejduieşte întodeauna plăcerea lecturii în inefabila cheie literară. Cartea se citeşte cu bucurie neîntreruptă.
Organizat vizibil (şi cu intenţie mărturisită) după regulile sfericităţii – numărul capitolelor echivalează cu cel al cupelor dintr-un teren de golf; ora – cuvânt cu largă conotaţie temporală, marchează incipitul şi finalul cărţii – romanul ”Parcurs” reconstituie câteva fatumuri pe care autoarea le aşază, schimbând frecvent perspectivele – într-un du-te vino narativ alert şi bine dozat. Detaliile despre golf rămân, aşadar, în culisele scriiturii.
Episodul consacrat acestui sport – Marele Turneu din oraşul american Augusta – e artificiul compoziţional pe care autoarea îşi sprijină aproape în întregime eşafodajul cărţii. Acest episod, ales şi ca (încă un) pretext pentru rotunjirea romanului, devine fundalul primei şi ultimei întâlniri cu personajele importante ale cărţii: Isaac, Lucas şi iubita lui, Ramo; de aici se desfac analepsele camilpetresciene, care recompun fragmentar mai multe vieţi, mai multe generaţii; aici, golferul român Abe Lucas, confruntându-se cu un anume McCain îşi învinge temeri freudiene; tot aici se dezbat evenimente istorice, problema discriminării, plecarea masivă a saşilor din Ardeal, diferenţele de mentalitate dintre Est şi Vest…
Aşadar, Parcursul Marianei Gorczyca este un green beletristic cu numeroase trasee care se intersectează când şi unde e necesar. Le socotesc inspirate pe cel al iubirii – se insinuează, convingător, teoria sufletelor-pereche prin cuplurile Lucas – Ramo, Isaac – Pazza – şi pe cel al dramelor unei familii de români nevoiţi, după ’89, să muncească dincolo de graniţele ţării. Cazul lui Isaac este unul dintre multele trăite de copiii lăsaţi în grija rudelor. Copilul creşte cu sentimentul abandonării şi al unei acute dezrădăcinări, neştiind dacă acasă este Sebeşul, Pianu de Sus (satul bunicilor) sau Valle di Aosta, unde mama îşi urmase soţul, acceptând o slujbă ingrată, de badanta. Salvarea lui Isaac o motivează, în primul rând, descoperirea golfului prin frumoasa şi misterioasa Pazza. Golful este şi pentru mai vârstnicul Abe Lucas, antrenat de celebrul Paul Tomiţa, o salvare. Într-un fel, existenţa lui anterioară se aseamănă cu a caddy-ului său, pentru că în copilăria amândurora se produce, la un moment dat, o sincopă. Plecat doar cu tatăl la Viena, Lucas se acomodează greu cu limba, cu colegii, cu dorul de mamă. Iar întâlnirea nefastă cu derbedeul McCain îl traumatizează pentru multă vreme. Acest episod depăşeşte, prin simbolistică, graniţele unei poveşti oarecare. Onomastica personajelor Abe Lucas şi McCain, precum şi comportamentul malefic al celui din urmă, dictat de o invidie patologică faţă de performanţele elevului român, transfigurează artistic povestea biblică despre Cain şi Abel.
Din altă carte îmi par incursiunile bulgakoviene în istoria noastră veche căreia autoarea îi dedică, discontinuu, câteva capitole. E drept că invazia romanilor în Dacia, relatată de un personaj-raisonneur (cronicarul Cassius Dio) este surprinzător de vie, remarcabilă prin portrete – individuale şi colective (figurile sălbatice ale “obraznicilor barbari”, contrastează cu ţinuta îngrijită, pedantă, a romanilor), prin naturaleţea conversaţiilor dintre invadatori şi băştinaşi, prin detaliile gastronomice sau ritualice. Legătura dintre timpurile străvechi şi contemporaneitate este ţesută însă vag, prin câteva aluzii – pasiunea lui Oidsu Isaac (numele personajului este o anagramă a lui Cassius Dio, susţinând impresia alcătuirii, în tandem, a două portrete masculine) pentru istoria noastră veche; explicaţiile lui Ramo, oferite unor turişti în faţa Columnei lui Traian; pribegia românilor în Italia, ca o refacere, în sens invers, a venirii romanilor, cu multe secole în urmă, spre ţinutul Transilvaniei…
Parcursul Marianei Gorczyca rămâne, din fericire, cu toate incursiunile de ordin spaţio-temporal, în matca ficţiunii mimetice. Numele – majoritatea consemnate în treacăt: Andre Rieux, Angela Gheorghiu, Lucian Blaga, Paul Tomiţa, Ilie Năstase – şi toponimele reale, respectarea datelor istorice, psihologia complexă, prin urmare, veridică, a personajelor (îndeosebi cele feminine – a lui Ramo, fostă jucătoare de handbal, făptură luminoasă, empatică, inteligentă; a Emiliei, pentru care agonia mamei este pretextul unei întoarceri dureros-nostalgice în timp şi în sine) sunt atribute ale autenticităţii.
Nu ştiu în ce măsură autoarea şi-a dorit să atragă atenţia asupra unuia dintre cele mai elegante sporturi ale lumii ori l-a gândit ca pe un cifru care să deschidă perspective inedite de lectură. Găsesc că ambele intenţii sunt, deopotrivă, legitime. Acribia cu care Mariana Gorcyzca s-a documentat în privinţa golfului şi pasiunea pentru acest sport, care luminează parte dintre personajele cărţii, incită pe oricine n-a auzit vreodată de bunker, fairway, flight, iron etc. Iar lărgirea cadrului spaţio-temporal, parcursul prin mai multe timpuri / vieţi, reflectarea unor atribute înalte ale naturii umane, fără de care nu se poate intui eleganţa golfului, sunt câteva dintre tâlcurile acestui roman. Empatizând cu personajul Paul Tomiţa, ale cărui vorbe îmi justifică cele mai solide impresii – Viaţa, Lucas, e ca un teren de golf ce trebuie parcurs, cu ţinte de atins, cu obstacole, cu poticniri, cu ratări, cu şanse, cu situări înaintea sau în urma altora, cu căutări împreună a unei mingi pierdute, cu ieşiri, uneori, de pe traseul corect, cu recunoaşterea întâietăţii celui mai bun. Dar parcursul este, la urma urmelor, doar al tău… – găsesc că romanul de la Eikon al Marianei Gorczyca este şi un cod etic necesar oricui, oricând, oriunde. O scriere despre parcursul interior al unor oameni care, din nevoia de şlefuire a sinelui, au izbutit să-şi relativizeze limitele.
prof. dr. Elena Ruxandra Petre
