Am ajuns, în fine, în ultima zi a episodului „Cannes 1992”, când, după succesul fulminant, de public şi de critică, al „Balanţei” dlui Lucian Pintilie (film inclus în selecţia oficială, dar, nu mai ţin minte din ce motive, doar „hors-concours”), producătorul francez al peliculei, dl Marin Karmitz, cu părinţi din Galaţi (că altfel cum să-l cheme Marin?!…), a invitat echipa „Balanţei”, plus alte câteva personalităţi festivaliere, la un party pe iahtul său cu pânze, ancorat la vreo 200 de metri de ţărm şi despre care am auzit zvonul că aparţinuse în trecut lui Errol Flynn, junele prim fatal al anilor ’30, şi că, mai spre apusul carierei, Errol îl invita pe amicul său Humphrey Bogart pe vas la nişte chermeze cu june de 16, maxim 17 anişori… Am fost transportaţi până acolo cu o şalupă, pe o mare nu tocmai liniştită.
La party, ca la toate party-urile: lume multă, băutură puţină. Printre personalităţi am recunoscut-o pe Françoise Giroud, campioana feminismului francez (Dumnezeu s-o ierte, c-a murit în 2003), fondatoare a grupului „L’Express”, care se ţinea, ca feministă, încă foarte bine, şi care a fost acaparată imediat de Eugenia Vodă. Pe când încercam, cu un pahar de vin roşu în mână, să identific şi alte vedete, ce observ? Ca într-o imagine pă invers din poemul cu alcoolici al lui Ion Mureşan, zup! – ca nişte iepuri speriaţi, stewarzii sau ce-or fi fost, care purtau tăvile cu pahare de vin, au dispărut brusc, şi de unde aveai senzaţia că e belşug, nimic nu mai era. „Nu se poate – mi-am zis – trebuie să existe undeva prin catacombele iahtului ăsta vreo rezervă, ceva”, şi-am purces, cu paharul gol în mână, pe o scăriţă de lemn, la demisolul (dacă se poate spune aşa) corăbiei şi, la capătul unui coridor, am văzut o uşă întredeschisă. Am bătut la ea, am deschis-o şi-am dat cu ochii de un brunet mustăcios care stătea în dosul unei tejghele ca de bar. „Excusez-moi, monsieur – am zis eu cât se poate de amabil – est-ce qu’on peut boire encore quelque chose sur ce bateau…?” „Eşti român, nu?” – a zis, cu o luminiţă ironică în ochi, mustăciosul. Era să-mi cadă paharul din mână. „Da” – am răspuns. „Cu filmul dlui Karmitz?” „Da”. „Fain film”, a conchis el şi a scos de sub tejghea o sticlă de vin roşu, i-a scos dopul, mi-a turnat în pahar, apoi şi-a turnat lui, am ciocnit şi-am început. Aşa am aflat că îl cheamă Miodrag, că e sîrb din Banatul sârbesc, dar ştie română din copilărie, că s-a angajat bucătar pe iaht în urmă cu vreo doi ani, că dl Karmitz e foarte de treabă ş.a.m.d. În chip cu totul firesc, am trecut la o a doua sticlă, „Chateau de ne sais pas quoi”, gândindu-mă cât adevăr e în aserţiunea că, indiferent unde s-ar afla, „românul nu piere”. Cum nici eu nu voiam să rămân la nesfârşit în burta vasului, am ieşit sus pe punte, cu un pahar umplut corect politic, adică pe jumătate. Şi dă cu ochii de mine dl Pintilie: „Groşan, unde-ai băut?” „Eu?! Aici, cu dumneavoastră!” „Nu-i adevărat! Aici nu mai e vin de-o jumătate de oră! De unde-ai făcut rost?” M-am apropiat de dânsul şi i-am făcut un semn discret din cap spre scăriţa coborâtoare la demisol. Fără o vorbă, mi-a întins paharul gol. M-am conformat, am purces la dragul meu Miodrag şi până spre finalul petrecerii am tras aşa, ca să folosesc un limbaj cinematografic, încă vreo trei „duble” cu dl Pintilie, plan amercan, prim-plan şi gros-plan.
La întoarcere, în şalupă, nu m-am putu stăpâni şi-am întrebat: „Domnule Pintilie, cum v-aţi dat seama c-am mai făcut rost de vin?” „Dragă Groşan, simplu: în vreme ce noi toţi ceilalţi ne clătinam pe punte, tu erai singurul care mergeai drept”.
Fain film, „Balanţa”!
Ioan GROȘAN
