”Trăim într-o lume care e din ce în ce mai pestriță și în care fiecare își are locul”

În 2013, la Editura Vremea, a apărut volumul ”cu dragoste despre un popor de cuci”, romanul de debut al Irinei Pavlovici, o româncă stabilită la Paris de mai bine de 20 de ani. Volumul aduce în discuție, într-un mod deloc greoi, subiectul emigranților și al situațiilor în care aceștia sunt puși tocmai datorită statutului lor. ”Autoarea, stabilită la Paris încă din anii ’90, dovedeşte o extraordinară acuitate a observaţiei şi ne prezintă situaţii şi personaje credibile; unele detalii sunt profund tulburătoare, prin faptul că fac apel la experienţe încercate de mulţi dintre noi, cei trăitori departe de ţară; altele sunt o joacă, un joc cu clişeele culturale, o subtilă denunţare a lor. Autoarea face acest lucru cu umor şi ironie, într-un un stil dezinvolt şi un ritm alert, ce corespunde vieţii trepidante din cosmopolitul Paris”, spune Andrei-Paul Corescu, el însuși emigrant la Bruxelles. Dorina Cioplea a dialogat cu Irina Pavlovici, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre acest prim volum dar și despre experiența, cu bune și rele, a emigrantului.

Romanul dumneavoastră de debut, „cu dragoste despre un popor de cuci”, Editura Vremea, 2013, deși relatat într-un mod „ușor”, de unde se percepe multă ironie, pare scris sub şi din tensiunea ce se naşte în relaţia de acomodare cvasitotală într-o altă țară. Când şi cum nu te mai simți străin? Reușește cineva să se acomodeze fără să lase în urmă pierderi, traume sufleteşti, spaime?

Avem norocul azi, în epoca globalizării, de a nu avea nevoie de o ”acomodare cvasitotală”. Nu mai trebuie ”să ne clonăm cu băștinașii”, cum spune un personaj, pentru a ne simți în largul nostru în țara de adopție. În plus, trăim într-o epocă în care granițele s-au deschis, deci oricine dorește se poate reîntoarce, nu mai putem vorbi despre trauma emigrantului de odinioară, care avea numai un bilet dus, fără întors. Evident, purtăm în noi condiționarea pe care am primit-o în prima parte a vieții, fie ea socială, culturală și chiar culinară, celebra „madeleină a lui Proust”, care spune multe, și nu de azi de ieri. ”Străini”, noi cei plecați după Revoluție, simțim aceeași stare de „nelaloc” cam peste tot, inclusiv acasă. Fără să regretăm deloc fostul regim în care am copilărit, regăsim o lume care nu ne e familiară, schimbată în profuzime, și în bine, dar și în rău, lume căreia, din păcate, nu-i pricepem codurile. Ne simțim deci străini și în țara din care am plecat, și asta-i tocmai o parte importantă din trama cărții.

Personajul principal, Oana Popa, este urmărită de imaginea rromilor din metrou, care cântă pentru un ban. (”Spectacolul ăsta deplorabil îți afectează imaginea și-ți coboară în cinci minute cota de popularitate la niveluri negative. (..) îmi vine să-mi atârn o pancartă pe care să scriu ”eu muncesc cu entuziasm într-o întreprindere multinațională” sau ”câștig un salariu lunar” sau ”fac duș în fiecare dimineață”). Au fost momente, în viața dumneavoastră de imigrantă, în care v-a fost rușine să spuneți că sunteți din România?

Nu, niciodată. Încă o dată, suntem norocoși că trăim într-o lume care e din ce în ce mai pestriță și în care fiecare își are locul, acceptându-i-se diferențele….în fine, nu oricum și de către oricine, de unde și unele pasaje foarte tipice de „șoc” cultural care au făcut pe mulți „cuci” să se regăsească în unele momente hilare și să se scuture de râs. Asta fiindcă clișeele culturale sunt totuși bine împământenite, și asta în orice parte a lumii. Cât despre rromi, mare problemă este că francezul de rând, precum neamțul sau spaniolul obișnuit, nu știe să facă diferența, iar pentru el suntem cu toții „români”. Asta ne deranjează, evident, și încercăm din răsputeri să explicăm că noi suntem „altfel”, adică facem baie, ne plătim impozitele și, oricât am fi de săraci, nu întindem mâna în metrou. Trăirile astea le are și eroina, care trece prin diferite faze, cântecele rromilor din metrou, care apar ca un leitmotiv, aducându-i, pe de o parte, această rușine, dar în același timp și dorul de casă de care nu are cum să scape când aude „sanie cu zurgălăi”, de exemplu.

Liantul romanului, așa cum reiese și din titlu (”cu dragoste despre un popor de cuci”), îl reprezintă lupta pentru găsirea sau însușirea unui loc, a unui posibil ”acasă”. ”Suntem un popor de cuci, asta suntem. Trei milioane de cuci, hălăduind prin lume și punându-ne ouăle pe unde apucăm”, spune Oana Popa. Cum și unde îți poţi face cuib, între geografia politică, cea economică şi cea interioară?

Este complicat de zis…cuibul ți-l faci unde te duce slujba, dragostea, față de un bărbat sau față de un loc, fiecare cu afinitățile lui elective. Nu există regulă iar cartea mea nu încearcă sub nici o formă să dea o soluție. Soluția ideală nu există, asa cum o știm prea bine, suntem toți hărțuiți în fundul sufletului între cele două lumi, fiecare avându-și avantajele și inconveniențele ei. De unde și dificultatea eroinei de a face o alegere.

Cartea nu urmărește doar latura de imigrantă a personajului principal, ci și pe cea de femeie contemporană, cu carieră și probleme de cuplu. Ce înseamnă să fii liber, după o relație lungă, prin prisma unei femei mature?

Aici, cred că, din păcate, problema este universală. Nu știu de ce, începând cu patruzeci de ani, numărul de bărbați disponibili se împuținează comparat cu femeile singure. E un fapt constatat pe toate meridianele. De aici se ivesc situații delicate sau comice, precum pasajul în care o cuadragenară îi face ochi dulci o seară întreagă unui unui bărbat căruia nu-i plac femeile, însă ea nu știe asta. Ulterior, încearcă toate tertipurile pentru a-l revedea iar cei din jur nu prea știu cum să reacționeze. După care se mai dau și altele voluntare și înțelegem că într-o adunare oarecare, chef sau altceva, în care un bărbat care pare „interesant” la prima vedere vine singur, toate femeile din acea adunare vor dori să-l cucereascà. Faceți un sondaj în jurul dumneavoastră și veți vedea că, din păcate, cam așa stă treaba.

”C`est quoi la difference entre un roumain et un rom?”, o întrebare care urmărește ca o umbră personajele cărții. Cum poți răspunde la o astfel de curiozitate mușcătoare?

Eu aș spune că, din umbră, personajele sunt urmărite de dorul de casă, care, în mod simbolic la Paris, e asociat cu cântecele țiganilor din metrou. „Șlagărele” sunt ale noastre, se cântă în limba română, și subit îți readuc în fire acea madeleină a lui Proust despre care tocmai vorbeam. Și asta fără să vrei și când nu vrei neapărat, fiindcă atunci când facem două mii de kilometri încărcați până la refuz cu papornițe cu sarmale, salam de Sibiu, cozonaci sau palincă, asta ne-am dorit-o, și chiar foarte tare. Iar despre întrebarea mușcătoare, e și un fel de a spune „dar ce faceți cu ei?”. Cei care înțeleg, adică diferențiază, încearcă să ne responsabilizeze pe noi, celalți români, de prezența lor în Franța sau în alte părți ale Europei. Cât despre cei ce nu înțeleg sau nu vor să-nțeleagă, asta cred că e treaba autorităților, atât române cât și franceze, să nu se mai facă amalgame care, pentru noi, sunt cel puțin iritante. Au început, prin Franța, cel puțin, campanii precum cea „je suis roumain aussi” („sunt român dar nu și țigan”), care a avut un ecou destul de important. Însă rămâne o manifestatie privată, autoritățile sunt mute referitor la acest subiect și s-au dovedit, deocamdată, și incompetente în a rezolva orice problemă referitoare la rromi (iar aici vorbesc de ambele părți, române și franceze).

Cum se vede din celălalt unghi plecarea din țară? Delia, ”pentru care a viețui la Paris sau la New York reprezintă o reușită în sine”, există cu siguranță printre cei rămași între granițele românești.

O remarci când te-ntorci, cu persoane care te consideră automat „bogat” sau „reușit” pentru simplul fapt că te-ai împământenit în altă parte. Foarte ciudat, chiar după douăzeci de ani de când s-au deschis granițele și lumea a început să circule, tot se găsește cineva care să cadă de pe scaun de admirație că tocmai te-ai întors de la New York. Bineînțeles că e ridicol, cum tot la fel de ridicol, sau mai bine zis disgrațios e când noi ne-ntoarcem și-l vedem pe ăla care a fost coada clasei și, între timp, a devenit milionar și nu numai, admirat și considerat „mare om”. Mai dureros, pe cei care au avut proasta inspirație de a face studii „absurde” de filozofie sau doctorate în litere, să-i vedem cum trag mâța de coadă într-un sistem în care te întrebi foarte serios ce și pe cine valorifică.

Personajul balansează în continuu între cele două lumi. Dumneavoastră nu v-ați întors. V-ați gândit vreodată să vă întoarceți?

Bineînțeles că te gândești la „întoarcerea acasă”. Aici se prezintă, din păcate, două probleme majore. În cazul meu, mi-am făcut un cuib la Paris, care e foarte călduț, iar o eventuală reîntoarcere ar însemna dezrădăcinarea propriei familii, ceea ce nu sunt deloc dispusă să fac. În al doilea rând, o repet, ne regăsim țara ca niște străini. Oamenii s-au schimbat, locurile cunoscute la fel, până și numele străzilor nu mai sunt aceleași… România de azi e o lume nouă pentru românii plecați de douăzeci de ani.

Pe ce pariaţi mai mult: literatură, viaţa trăită sau viaţa visată?

Ca orice în viață, totul trebuie să fie un amestec bine dozat din toate.

Dorina CIOPLEA