De curând, la editura Polirom, a apărut volumul ”Iepurele cu ochi de chihlimbar. O misterioasă moştenire de familie”, de Edmund de Waal, în colecţia „Eseuri&confesiuni”, traducere de Ioana Aneci, disponibil şi în ediţie digitală. Volumul este bestseller Sunday Times, distins cu Costa Book Award şi Galaxy National Book Award şi inclus de revista The Economist în lista celor mai bune cărţi ale anului 2010. „Aveţi în mâini o capodoperă.” (Frances Wilson, Sunday Times).
„Această carte este călătoria mea către locul de baştină al acestei colecţii. E o istorie secretă a atingerii.” (Edmund de Waal)
Edmund de Waal este profesor de ceramică la University of Westminster. Lucrările lui sînt expuse în muzee din întreaga lume, inclusiv Victoria and Albert Museum din Londra şi Tate Britain. Locuieşte la Londra împreună cu familia.
Fragment din capitolul „Buzunarul Annei”:
Două femei. Una e mai bătrână. Cealaltă este acum între două vârste, a început să încărunţească.
Se întâlnesc din nou după un război. Nu s au mai văzut de opt ani.
Se întâlnesc în una dintre vechile camere, acum un birou plin de foşnetul dosarelor. Sau poate se întâlnesc în curtea cu dale ude. Nu văd decât două femei, fiecare cu povestea ei.
27 aprilie. Au trecut şase săptămâni de la Anschluss; e ziua în care uşile ce dau în Ringstrasse au fost lăsate deschise de Otto Kirchner şi au intrat în casă oamenii Gestapoului. Începea arianizarea. Annei i s a spus că nu mai are voie să slujească la evrei, că acum trebuie să se pună în slujba ţării sale. Trebuia să se facă utilă şi să ajute la sortarea bunurilor foştilor ocupanţi ai casei, să le împacheteze în lăzi de lemn. Aveau o grămadă de treabă, iar ea trebuia să împacheteze mai întâi argintăria.
Erau lăzi peste tot, iar cei de la Gestapo făceau liste. După ce ea împacheta ceva, obiectul era bifat pe listă. După argintărie au urmat porţelanurile. În jurul ei erau o grămadă de oameni care dezmembrau apartamentul. Era în ziua când Viktor şi Rudolf au fost arestaţi şi ridicaţi de acasă, iar lui Emmy i s a interzis să mai intre în apartament, fiind trimisă în camerele de pe cealaltă parte a curţii. (…)
„Nu puteam lua nimic de valoare ca să pun deoparte pentru domniile voastre. Aşa că luam pe furiş câte două trei dintre figurinele acelea micuţe din dressingul doamnei baroane, cu care vă jucaţi când eraţi copii – mai ţii minte –, şi le băgam în buzunarul şorţului de fiecare dată când mai treceam pe acolo, apoi le duceam în camera mea. Le am ascuns în salteaua patului meu. Mi a luat două săptămîni să le scot pe toate din vitrina aia mare de sticlă. Mai ţii minte ce multe erau ! Şi nu şi au dat seama. Erau aşa de ocupaţi ! Erau ocupaţi cu toate lucrurile alea care le luau ochii – tablourile domnului baron şi serviciul de aur din seif, dulapurile din salon şi statuile şi toate bijuteriile mamei dumitale. Şi toate cărţile alea vechi ale domnului baron, la care ţinea aşa de mult ! Nici n au băgat de seamă figurinele acelea mărunţele. Aşa că le am luat eu. Le am băgat în saltea şi am dormit peste ele. Acum, că te ai întors, uite că pot să ţi dau ceva înapoi.”
În decembrie 1945 Anna i a dat lui Elisabeth 264 de netsuke japoneze.
