De foarte curând, am avut nenorocul de a învăţa pe de rost fariseismul afișat cu mândrie de un personaj din ce în ce mai prezent în lumea literară: posesorul de tupeu. Oportunistul născut între talentul veritabil, ascuns de frică, şi culegătorul de realizări. Pentru că îşi foloseşte toată emisfera nejustificată să aleagă calea concretă spre devenire. Este, de altfel, cea mai neplătită datorie din istorie. Ar trebui să existe o asceză a scrierii, găsirea celor mai bune mijloace pentru desăvârşirea ei, aspect care ar conduce la o regularitate în viaţă. O desprindere. Scriitorilor de astăzi le lipsesc retragerile spirituale sau momentul acela când sufletul se recunoaşte pe sine. Portretul scriitorului, tot mai des mărunt și oportunist, este sumbru, pătimaş, simţind mereu nevoia de a forţa intrarea. Dominat de orgolii mărunte, având un univers spiritual limitat, se consideră axxis mundi, gata oricând să-şi însuşească ceea ce nu îi aparţine, grăbit să facă nenumărate compromisuri, dar nu sacrificii. În realitate se lasă dominat de false aspiraţii. Zbaterile tuturor aspiranţilor la glorie sunt vizibile din interiorul lumii literare, ca un spectacol cenuşiu.
Se scrie mai mult decât se citeşte. Lecturile adevărate care stârnesc tremur între circumvoluţiuni au devenit tot mai rare. Mai presus de apartenenţa la o falsă gaşcă literară este să ajungi la un moment dat să conştientizezi faptul că scriitura ta nu reprezintă absolut nimic. Asist la un egocentrism spiritual cu o predilecţie tot mai vizuală faţă de pronumele personal. Scriitorul este omul instinctelor, al disperărilor sterile, ce se posedă doar pe sine, încercând disperat scoaterea diletanţilor din templu. Dar nu reuşeşte. Densitatea acestei boli a devenit, la noi, una dintre cele mai acceptate greşeli gramaticale. Un singur oportunist capabil a reuşit să schimbe faţa lumii: Napoleon Bonaparte!
Daniel DĂIAN