Întâmplarea, fiica vitregă a destinului, cum ar fi spus Caragiale, a făcut să vizionez prima parte a filmului lui Lars von Trier, „Nymphomaniac”. Un film care foloseşte atâtea şabloane vizuale, atâtea autopastişări, dar care reuşeşte să declanşeze reacţii critice puternice, negative sau pozitive. Când să discutăm, pro sau contra, despre film, a apărut decizia Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC) de a interzice opera cinematografică a lui Lars von Trier. Din zona estetică, discuţia a fugit spre libertatea de expresie şi limitele ei. Nu sunt un fan al acestui film, nici unul căruia să nu-i placă total, dar decizia CNC este şi neprofesionistă (nu se poate ca decidenţii, în cazul în care sunt profesionişti, să nu fi făcut diferenţa între actul artistic şi pornografie!), şi neconstituţională pentru că aplică cenzura unui proiect artistic care beneficiază de dreptul la exprimare şi expresie. Dacă aş fi distribuitorul acestui film, aş fi fericit să văd cum incompetenţa unei instituţii, CNC, a creat o promovare gratuită pentru „Nymphomaniac” II şi o nesperată discuţie despre limitele dintre artă şi pornografie. Într-o ţară normală la cap, preşedintele CNC şi cei din comisia cenzuratoare ar trebui să-şi dea imediat demisia. Chiar şi în acest caz, reverberaţiile mediatice internaţionale ale acestui act stupid de cenzură vor continua să mai pună o cărămidă la mitul României impredictibile!
„Nymphomaniac” I e o combinaţie de şabloane kitsch, de telenovelă (scena intrepretată magistral de Uma Thurman, nevasta care îi aduce pe cei trei copii la amantă şi face un show care i-ar face geloşi şi pe producătorii sud-americani!) şi de momente poetice (cele mai bine scrise, punctele forte ale filmului!). S-a spus, pe bună dreptate, că Lars von Trier, cu acest film, a învăţat să scoată bani din fantasmele sale regizorale. Un cocktail sexual, cu scene vizuale care vizează hiperrealismul, prin care regizorul vrea să ne propună Cazul şi nu principiul de a fi nimfomană. E o chestiune de gust şi de educaţie culturală şi spirituală, dacă rezonezi sau nu cu Cazul domnişoarei Joe (interpretată atât de nuanţat de Charlotte Gainsbourg). De altfel, interpretările actoriceşti sunt impecabile, totul e sub semnul unui forme de impecabil care, când nu şochează, când nu are momente poetice, îţi transmite elementele unui biografism fără miză existenţială. Consumul sexual de sine nu poate crea, oricât de artistic l-ai putea privi, accident metafizic!
Dan Mircea CIPARIU
Şeri, să n-am parte de Ziţa dacă n-ai dreptate.
Intr-adevar, e o chestiune de gust şi de educaţie culturală!