Vineri, 24 ianuarie 2014, de la ora 12.00, la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, va avea loc o nouă conferinţă din seria ”Scriitorul în cetate”. Mircea Muthu, care a împlinit 70 de curând, va vorbi despre ”Scrisoarea, autobiografia şi viaţa dintre ele”. În cadrul aceluiași eveniment vor fi lansate şi trei noi cărţi de/despre Mircea Muthu: Iulian Boldea (coord.), ”Mircea Muthu. În orizontul sintezei” (Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş); Mircea Muthu, ”Repere culturale transilvane”, vol. I (Editura Eikon, Cluj-Napoca); Mircea Muthu, ”Trepte”, poeme (Editura Eikon&Scriptor, Cluj-Napoca). Despre autor şi cărţile sale vor vorbi acad. Ioan-Aurel Pop, Florina Ilis, Ştefan Borbély, Iulian Boldea. Moderator: Irina Petraş.
Mircea Muthu: ”De ce scriu? În ce cred? A fost, la început, o adâncă frustrare: perioada anilor ’50-’55, când îl aşteptam pe tatăl meu, dus cu forţa la canal, s-a încrustat în memoria copilului de-atunci, fără copilărie. Lectura şi apoi scrisul stângaci, de poezie şi de proză oarecum nuvelistică mi-au apărut ca o necesitate, mai exact, ca un mijloc – încă neconştientizat, fireşte – de rezistenţă şi supravieţuire în mediul unei comune de pe valea Mureşului superior în care aproape toţi ne ocoleau. De atunci probabil şi pornirea, obscură şi ea, de autoconstrucţie prin intermediul Cuvântului scris şi pe care nu l-am considerat niciodată drept paleativ. Târziu, mult mai târziu, mi-au căzut sub ochi rândurile lui Ion Barbu („Civilizaţia noastră e sortită să se petreacă în virtual şi interior”), or, ele îmi confirmau – dar de acum la altă dimensiune – acest proces aş zice autoproiectiv. Şi, plecând într-un fel de la acelaşi paragraf din Răsăritul Crailor – „niciodată piatra nu va da Bucureştiului un sfert din strălucirea marilor cetăţi din Apus” –, am ajuns să mă înscriu într-un al treilea cerc, mai larg, vizavi de balcanismul conceput ca dramă (cu reversul său parodic) şi ca răscumpărare estetică. Iată de ce, îmi place s-o cred, scrisul meu este tensionat, chiar concentrat şi cărţile publicate până în prezent se leagă între ele, pentru că – nu-i aşa? – de fapt nu scriem decât una singură. Înnegresc aşadar hârtia, adesea fără nici o plăcere, ca să caut – prin mijlocirea doar a cuvântului – desenul eliberat de culoarea grasă, al unei geografii spirituale individuale şi, dacă se poate, colective. Scriu deoarece ştiu că alinierea, mereu întreruptă şi mereu reiterată, la valorile Europei apusene e un proces firesc ce nu poate totuşi recuza postulările noastre sud-est europene. De aici şi până la poziţia, puţin comodă, a lui solus contra omnes nu mai e decât un pas. În fapt însă, demersul meu critic şi morfologic e în esenţă integrativ tocmai prin aspiraţia, venită din interior, spre conceptualizare – veritabil reflex al autoproiecţiilor (id est: eliberărilor) încercate de-a lungul celor peste două decenii de când scriu. Transilvăneanul disciplinat din mine doreşte să circumscrie, fără grabă, o forma mentis şi asta nu poate s-o încerce decât, iarăşi, cu instrumentul său obişnuit: cuvântul grevat câteodată de formaţia profesională. Într-o vreme în care, la noi cel puţin, filosofia mai mult se povesteşte decât se face, iar critica de întâmpinare se sustrage adesea de le studiul de sinteză, cred că examenul morfologic al formelor literare şi structurilor mentale are menirea de a media între scriitura tradiţională (traversată, ca un fir roşu, de tentaţia de a povesti la nesfârşit) şi aceea sistemică, sintetizatoare. Iată de ce prefer cronicii literare şi recenziei studiul, dacă se poate spune aşa, concentrat la câteva pagini, încercând în acelaşi timp să rezist, vorba lui Paul Zarifopol, la „mizeria scrisului, silit şi periodic”. Nu altfel îmi explic – mai corect poate: îmi justific – împletirea nu ştiu cât de reuşită a scrisului „publicistic” cu acela „universitar”, precum şi aluvionarea limbajului propriu-zis teoretic de frisonul afectiv. Ca şi mulţi alţii, văd în marea literatură o filosofie ad concretum, după cum pura meditaţie filosofică nu poate elimina, cel mult obturează palpitul de viaţă. Descoperirea şi elaborarea chiar, în această ordine, a conceptului-imagine mi se pare normală şi mai ales necesară în contextul interdisciplinarităţii de tot felul. Aceste concepte-imagini – notase încă Blaga într-un text publicat postum – „sunt alcătuite de obicei după chipul unor imagini ce aparţin empiriei, adică regiunii simţurilor, dar ele sunt întrebuinţate întru lămurirea unor aspecte mai adânci ale fenomenelor empirice” (Experimentul şi spiritul matematic). Or, balcanismul de pildă, radiografiat din perspectiva criticii culturale, e un asemenea concept-imagine ce reclamă – şi aici încerc să răspund iarăşi la „de ce…” –, reclamă deci asocierea scrisului analitic cu viziunea globală şi asta într-un fel de pariu à long terme al autorului cu sine însuşi, dar şi cu albul indiferent al hârtiei pe care o are în faţă. Scrisul meu este, prin urmare, lipsit de spontaneitate, atât în articolul de ziar cât şi în volum. Cred, tocmai de aceea, în construcţia elaborată, cu tot riscul ce decurge din limitarea la un set de probleme strict literare sau de morfologie culturală. În acelaşi timp însă, optez pentru critica de sinteză au fur à mesure. Aceasta, pentru că tot ce apare încheiat, definitiv mi se mort, şi asta dincolo de valoarea cărţii respective, să zicem referenţială. În ceea ce mă priveşte, universul ficţional, dar şi comentariul său (acest limbaj despre limbaj) trebuie văzute din unghiul poieticii. Critica se constituie şi ea într-o „operă deschisă” – însemn de modernitate şi poate salvarea mea, a celui-care-scrie, din strânsoarea, aurită uneori, a ideilor condamnate la o perpetuitate iluzorie. Numai funcţionalizat în acest chip cuvântul dobândeşte valoarea terapeutică, resimţit drept a doua natură a fiinţei şi nu doar ca substitut al realităţii. Cred aşadar, cu obstinaţie, în capacitatea recuperatoare a cuvântului, precum şi în forţa sa regeneratoare într-o civilizaţie a imaginii, adesea inflaţionară. Graţie paginii manuscrise ori tipărite, „cerul înstelat” se află în mine, regalitatea textului inversează astfel celebra formulare din testamentul kantian. O străveche tradiţie spune că Hermes Trismegistul i-ar fi învăţat pe egipteni asta scrierii. Întregul Univers, ar fi afirmat el, nu e decât o singură Carte, un manuscris unic, un gigantic sul de papirus. Hieroglifele desenate cu mâna au devenit copiile hieroglifelor prime, caligrafiate de zei pe imensul papirus al Cerului şi al Pământului. Aplecat deasupra tăbliţei, Scribul, strămoşul nostru, fixase cu condeiul urma trecerii lui şi a lumii sale „ca să se ştie”, cum va nota – după milenii – cronicarul medieval. Ce altceva pot face astăzi decât să le repet efortul, aşa cum mă pricep, cu umilinţă şi orgoliu?”
Iulian Boldea: ”Cartea Mircea Muthu. În orizontul sintezei (Editura Arhipelag XXI) este, mai mult decât un omagiu adus autorului Balcanologiei, o încercare de resituare în peisajul critic contemporan a uneia dintre figurile sale reprezentative, prin constanţa efortului exegetic, prin erudiţie şi vervă a asocierilor şi disocierilor. Mircea Muthu este, înainte de toate, un teoretician aflat mereu în căutarea unui orizont al sintezei, revelator pentru efortul său hermeneutic orientat atât spre spaţiul literaturii comparate, al criticii literare propriu-zise, cât şi spre domeniul esteticii şi teoriei literare.”
