Scriitorul Octavian Mihalcea a trimis, pe adresa redacției AgențiadeCarte.ro, o cronică la cel mai recent volum de poezie semnat de Anca Mizumschi, „Madrugada. Cântece de dragoste şi furie”, Editura Vinea, Bucureşti, 2013. ”Versurile Ancăi Mizumschi, scrie Octavian Mihalcea, dau senzația că aventura trăirii se poate fractura oricând, în orice moment, privilegiat sau nu. De aici, dorința maximalelor internalizări. Lirismul se axează și pe detaliile inefabilului psihedelic, susținut de constanta încercare a depășirii limitelor.” Redăm, mai jos, cronica integrală.
Noul volum al Ancăi Mizumschi, Madrugada. Cântece de dragoste și furie (Editura Vinea, București, 2013) poate fi situat în siajul vestitei amenințări cu valoare de blestem a Domnișoarei Christina către Egor Pașchievici: „Mă vei căuta o viață-ntreagă, Egor, fără să mă găsești! Vei pieri de dorul meu (…)”. La începutul cărții, un sugestiv „Poem orb” ne arată această cale. Pasionalitatea e în tandem cu starea prohibitivă, întru așteptarea febrilă a pedepsei, atașată, bineînțeles, registrului venusian. Plecările nocturne poartă cu ele pecetea părăsirii, cadru intens săgetător ce nu poate aparține sferei înțelegerii raționale. „Un punct fix pe coapsă” ia câteodată valoare de axis mundi, fluidă vizitare a multiplelor lumi născute dintr-o atingere. Vitalitatea poate disloca mulți pași pe malul mării, funcție revelatorie, alternativă pentru lungile așteptări la marginea apei : „De câte ori nu ți-am spus să stai ghemuit la picioarele mele?/ să te învelești cu fusta asta prin care se văd stelele ca printr-un cort/ auriu, în loc să stai așa îngropat până la gât în nisip/ așteptând nemișcat un tren care oprește în mare”. Camera unde se respiră poezie are multiforme rezonanțe, în funcție de poziția soarelui, de prea multe ori chiar acel negru astru al melancoliei. Putem descoperi „portete de sfinți abia/ desenate pe un perete ud și acoperit de cearșafuri” sau chiar „o înecată frumoasă / pe care o găsești pe plajă în zori”, totul pe ritmuri glisante, instrumentate liric. Rezonând cu universul sabatian din Sobre héroes y tumbas, Anca Mizumschi (re)prezintă o inedită sinteză a diafanului cu visceralul, neliniști, nestăpâniri ce virează brusc pe căile fluide ale lui Morfeu. Imaginarul părăsirii este prezent în multe dintre aceste poezii de dragoste, ceea ce determină diverse reacții din arealul inadecvării. Iată o fotografie sepia de interior: „Nu mă lăsa singură, fă-mi o casă fără ferestre/ și fără pereți, o casă în care să locuiesc în golul ușilor interioare/ și ceilalți să treacă prin mine ca printr-o piață de flori sub zăpadă,/ să înainteze cu lopețile în mâini, să își facă loc/ în lumina mea nemișcată”. Femeia adoptă atitudini virile iar masculul își feminizează reacțiile într-un demers turbionar cu nuanțe experimentale, axat pe metamorfoze ușor detectabile. „Atmosfera de doliu” marchează chiar momentele relaxante dintr-un demers ce poartă și semnele fanării. Așa arată un marș împotriva tuturor clișeelor, în special cele legate de dragoste. Introspectările Ancăi Mizumschi cuprind redimensionări funciare, viziuni din proximitatea extazului: „cel mai des o să facem dragoste la maternitate/ desfăcând bandajele cum îți place ție/ dinspre margine spre interior/ extenuați și fericiți/ mișcându-ne unul în corpul celuilalt ca un burghiu/ îndreptat spre miezul de lavă”. Sunt trasate direcțiile unui dezintegrant program amoros, pe fond poetico-devoțional. Artificiul, ușurința ipostazierii în cheie masculină sau feminină, dau poeziilor ființa căii de apă văzute de la înălțime. Complexul joc existențial incumbă neștiute sacrificii, fragmentele „golului” amenințător simțindu-se adeseori. Pentru că arta este dominatoare, incisivele flagelări vor purta aura „vitraliului”, totuși un modus vivendi al posibilei claustrări. Ideea extincției creează tablouri supuse ordinii onirice:”Eu aș vrea să trec Styxul/ îmbrăcată în miere și sânge/ cu ochi somnoroși/ de femeie frumoasă/ având atât pământ sub unghii/ cât să-mi ajungă de o înmormântare/ până să mă întorc acasă unde mama e gravidă/ cu mine o să-mi țin un timp ocupat locul/ în brațele tale”. Declarațiile de dragoste invocă abandonuri absolute, trup și suflet, sinteză ce se dorește a fi fără rest. Spectacolul baroc al corespondențelor dintre gesturi și diferite părți corporale evidențiază căi puțin bănuite pe unde se poate manifesta fiorul, alternând prezențe incendiare cu sfâșierea părăsirii. „Cioburile transparente/ murdare de spermă/ salivă și sânge/ amestecate-n pat/ în groapa comună/ săpată-n camera mea” reprezintă strigătul solitudinii cu nemăsurat timbru nocturn. Versurile Ancăi Mizumschi dau senzația că aventura trăirii se poate fractura oricând, în orice moment, privilegiat sau nu. De aici, dorința maximalelor internalizări. Lirismul se axează și pe detaliile inefabilului psihedelic, susținut de constanta încercare a depășirii limitelor. Iubirea meandrică plăsmuiește imagini greu de uitat: „corpul tău are firide, laturi moi, uși în pereți care/ se deschid și umblă din tine în tine,/ o femeie ca o casă-vagon,/ și-un clopot carnivor/ mă macerează/ în fiecare seară/ până când iubirea asta/ zemuindă îmi curge pe buze/ și-mi ajunge pe bărbie/ un fir”. „Muncile” poetei pornesc de la cele odată surpate, continuând în ritmul penetrant caracteristic sentimentelor ce transformă. Ocultarea , din când în când, coagulează substanța versurilor propuse de Anca Mizumschi. Ne sunt constant solicitate rezervele aquatice, profunzimi de care nu trebuie să uităm. Pentru că, uneori, finalul așteaptă prin preajmă, undeva între plăcere și părăsire, transfigurări ale „oceanului interior”.
Octavian MIHALCEA
