În case se simte tot mai puternic parfumul de mere şi gutui coapte. Liniştea hibernală planează peste spiritele, mai mult sau mai puţin încinse, ale vieţii publice. Un editorial semnat de Alexandru Calmâcu.
De un an, sau mai bine zis în 355 de zile (rezervând cele zece restanţe pentru tihnă), visăm la această scurtă pace universală, naţională, instituţională, stradală, pofesională, casnică. Această pace, simţim, anulează tulburările cotidiene şi vindecă sau şterge, ca o parafrază după Arghezi, bubele şi mucegaiul din gândire, spirit şi comportament. Noi credem sincer în această realitate divină, chiar dacă cei mai mulţi o contestă. Singura nefericire rămâne că pacea despre care vorbim are o perioadă scurtă de existenţă, până la Bobotează. Adică până-n ziua în care curajoşii se aruncă în apele foarte reci, ca să înoate şi iar să înoate.
Atenţia noastră se îndreaptă acum spre aluatul pentru copturile sărate şi dulci, spre verificarea dacă varza murată a ieşit tare sau moale, spre sticla cu vin, ales şi băut cu sfinţenie, spre luminiţile puse în brazi, la geamuri sau agăţate în pereţi, spre găsirea acelor priviri caline şi drăgăstoase, uitate şi neuitate. Şi toate astea pentru a uita răutăţile, nedreptăţile şi blestemele din cele 355 de zile.
Un student al universităţii noastre a pus o întrebare care ne-a surprins: „Care este diferenţa dintre iarna rusească şi cea românească?”. Precizăm că solicitarea tânărului nu avea conotaţii politice. Dimpotrivă. Interogaţia se născuse dintr-o sintagmă întâlnită în lecturile sale: „Ninge ca-n Esenin!”. Considerăm că răspunsul dat a fost unul precipitat şi sumar: „Iarna rusească este continuă, fără mari pauze solare, pe când cea românească e una fragmentată!”. Spre surprinderea noastră, explicaţia l-a satisfăcut întru-totul pe student, care a replicat: „Acum am înţeles! Mi-aţi confirmat că marile opere literare se scriu în zilele friguroase de iarnă, când liniştea hibernală aduce gândire, meditaţie, profunzime şi care nu lasă loc agitaţiei caracteristice din timpul verii, atunci când totul se diluează într-o manieră lichidă, dulceagă şi aprins colorată”. Reacţia noastră – un surâs de adâncă înţelegere.
Pentru un asemenea student, o întâmplare explică totul. La trei ani după absolvirea facultăţii, asta se întâmpla undeva prin anii ’80, autorul acestor rânduri vindea roşii în fosta piaţă de la Unirii. În faţa tarabei cu pătlăgele ne surprinde un mare şi neuitat profesor, regretatul italienist George Lăzărescu. După ce a cumpărat de la noi două kilograme de roşii, ne-a strâns mâna şi, cu o voce călinesciană, a spus: „În curând ne vom revedea în alt loc. Aşa am început şi eu!”. La un an de la această întâlnire ne-am regăsit cu George Lăzărescu în Sala 1 a Bibliotecii Academiei. Pe atunci lucram la îngrijirea unei ediţii despre publicistica lui Mihai Ralea. Atunci ne-a zis: „Ţi-am spus că ne vom revedea în alt loc. Şi drumul tău nu se opreşte aici”. După mai mulţi ani, l-am invitat pe profesor în aula Colegiului Naţional „Gh. Lazăr” pentru o prelegere în limba italiană despre Leonardo da Vinci. Când a văzut aula plină cu elevi şi studenţi, s-a întors spre noi şi ne-a întrebat: „Să vorbesc în italiană? Mă înţeleg tinerii?”. Noi am răspuns: „Da!”. După eveniment, ne-a luat de braţ până la staţia de troleibuz. La despărţire, aceeaşi voce călinesciană: „Dragul meu fost student (niciodată nu a putut să pronunţe corect numele nostru), bătrâneţea şi boala îmi taie drumul pentru următoarea revedere. Însă să ştii că drumul tău este lung şi frumos! Totul de la pătlăgele pleacă…”
Fiind ultimul editorial din acest an, clopotele bat a tihnă şi gândurile noastre către dumneavoastră se încarcă de frumos şi bine, de gândire aleasă.
Alexandru Calmâcu
