În perioada 30 noiembrie-6 decembrie 2013, Gellu Dorian se va întâlni cu cititorii din ţară şi din Republica Moldova, cu prilejul apariţiei celui mai nou volum de poezii, „Şaizeci de pahare la o masă„, publicat recent la Editura Cartea Românească.
Paharele amare (cam toate-s amare) băute de Gellu Dorian sunt, cu voia ori fără voia lui, o pledoarie: unul după altul ele demonstrează că adevărata confesiune esențială e cea din poezie. Ce-i drept, poetul le-a mai legat puțin, le-a mai aranjat în scenariu, dar adevărul e că ele s-au aşezat de la sine ca jurnal de existență – și ființă. Nu acolo unde se vede că poetul mai adaugă o plombă sau vreun alt element de legătură (e, totuși, un volum ”dirijat” pe o intenție, e o construncție) stă adevărata forță a pledoariei, ci acolo unde scenariul de tramă existențială s-a constituit spontan. Căci de nu era autentică această genuitate, nici Gellu n-avea ce construi. (Al. Cistelecan)
Gellu Dorian urzeşte planuri mari din paharele sale! În poemele din prezenta carte obiectelor modeste şi gesturilor mărunte, zilnice, li se dau semnificaţii ce trimit la istoria mare şi chiar dincolo de ea. Poezia de notaţie se transformă într-o meditaţie intensă, hrănită de o melancolie care acum trece deseori în sarcasm (de)compensator.În creştere lentă de la un volum la altul, Gellu Dorian a atins, cred, maturitatea deplină a talentului său, afirmat cândva, prin anii ’70, stingher, ca la început, când toate „ţi se par străine şi pe sfârşite”. (Mircea Martin)
Pentru festinul său aniversar, Gellu Dorian toarnă în aceste vreo şaizeci de pahare ale poemelor mai degrabă licori amare. Confesiuni, secvenţe de viaţă decupate într-o notaţie expresivă, fantazări ale unui „cap plin de imagini”, invită „la buza paharului” ca la apa unui Vavilon la scară redusă, virtuali convivi melancolici şi dezabuzaţi, virtual solitar cu omul singur într-o lume în care „nimeni nu mai întreabă pe nimeni”. Rămâne totuşi încrederea în acest sine solitar, ce se ascunde încet „în mormântul de hârtie” al poemelor scrise cu o mână pe care – cum ne spune sugestiv la o pagină – i-a strâns-o cândva „mâna Magistrului”. Nu urma acelei strângeri de mână se recunoaşte aici, ci, din când în când, spiritul unui băcăuan celebru, pe care poetul nostru îl prelungeşte într-o lume a sa şi într-o voce cu timbru propriu, ţinută minte, prin ani, de toţi cititorii săi. (Ion Pop)
Ce ne propune Gellu Dorian la 60 de ani? Frînturi, secvenţe, decupaje, într-o construcţie care sfîrşeşte, cel puţin indirect, cu o recuperare a subiectului. Cu o recuperare negativă, însă. Nimic nu mai poate întemeia într-un spaţiu pustiu. Cerul? Un loc din care Dumnezeu a plecat. În imaginarul lui Gellu Dorian, singurătatea proiectează imagini care poartă în ele nimbul revoltei. Ambele lui metafore, deseori cuvinte lăsate libere să explodeze, sunt semnul unei eliberări, al unei întoarceri în elementar. În tot cazul, în imaginarul lui Gellu Dorian, femeia, sângele, Dumnezeu, cerul, cârciuma articulează un spaţiu al singurătăţii şi dezolării. Într-un fel frust, obsesiile mută lumea în limbaj. Este felul lui Gellu Dorian de a se salva. (Mircea A. Diaconu)
