De curând, la Editura eLiteratura a apărut volumul “Clar obscur în amurg” de Nicolae Mareş.
„A apărut recent un volum de versuri cu un titlu surprinzător: Clarobscur în amurg (eLiteratura), pe suport normal – hârtie, dar şi pe cel electronic. Surprinzător spuneam, pentru că noţiunea de clar, ca sursă de lumină, se combină cu aceea de obscur, adică lipsit de lumină, realizând o împrechere lingvistică îndrăzneaţă, cu sugestii simbolice, aşezate sub cupola cuvântului amurg, semnificând înserare, metaforic şi apusul vieţii, de la începutul sfârşitului, cum sună o sintagmă frecventă întâlnită în poezia autorului.
Nicolae Mareş, autorul volumului de versuri Clarobscur în amurg, îşi face abia acum, la o frumoasă senectute, debutul poetic editorial, deşi a debutat în presă încă din 1966, iar editorial, cu alt tip de lucrări, în 1971.
E un gest salutar, de autoexigenţă, într-o vreme când mulţi tineri arghirofili pretindeau să publice cel puţin un „op” pe an.
Posedând o temeinică informaţie culturală, talentat şi harnic, Nicolae Mareş, de la absolvirea Universităţii din Varşovia (1966), a publicat în presă un număr impresionant de studii, articole de critică şi istorie literară, traduceri şi temeinice volume de eseuri despre relaţiile româno-polone, despre Diplomaţie, Politică, Istorie, Spiritualitate şi Cultură. Cunoscându-l pe Karol Wojtyla chiar din perioada în care poetul lucra la Ambasada noastră din Polonia şi – ulterior – la Vatican, în vremea din urmă Nicolae Mareş s-a remarcat prin contribuţii personale la cunoaştrea biografiei acestui fericit Ierarh, în curând urmând a fi canonizat şi adus în rândul sfinţilor.
Aşadar volumul Clarobscur în amurg este un debut matur, care defineşte semnificativ o asemenea personalitate creatoare, cu o viziune distinctă, pătrunzătoare, asupra rostului nostru între pământ şi cer, între virtute şi servitute, între omenie şi ticăloşie, între a fi şi a nu mai fi, şi – îndeosebi – asupra statutului Poetului şi al Poeziei, într-o lume plină de contradicţii. Dar poezia lui Nicolae Mareş este, în primul rând, o mărturisire, despre noi, despre existenţă şi moarte, despre veşnicie şi efemeritatea proiectată în orice punct cardinal, „de magma înfierbântată a pămâtului” (Ergo sum). Adeseori lirica lui este o poezie despre poezie şi Poetul, care are harul dumnezeiesc de a schimba totul pe lume prin cuvinte, căci cum spune uitatul poet A. Vlahuţă, „ca-n basme e-a cuvântului putere”: „Poetul e cel care aşează în ordini nebănuite luminile şi umbrele lumii pe pânze nemuritoare, Poetul e cel care asigură veşnicie verbelor”. Poetul e stăpânul atotputernic al cuvintelor, dar şi cuvintele, rod al neamului întreg sunt stăpânele lui. Totul şi toate fiind aduse prin puterea cuvântului din întuneric la lumină. E actul poetic cel mai evident mărturisit de p o e t, ca preocupare esenţială a creaţiei sale, în oglindirea marii treceri.
Ce ne sugerează în această viziune titlul, uşor straniu: Clarobscur în amurg?.
Cum afirmam încă de la începutul acestei cronici, este neobişnuit faptul că noţiunea de clar, ca sursă de lumină este logodită îndrăzneţ cu aceea de obscur, aşadar cu ceva lipsit de lumină şi claritate. Împerecherea aceasta exprimă în sine o nelinişte sufletească în pragul senectuţii creatoare de îndoieli şi întrebări fără răspuns definitiv şi categoric. Într-o Poezie de bună calitate, ca toată poezia autentică a lumii şi poezia lui Nicolae Mareş e alcătuită dintr-o suită de întrebări cu funcţie gnomică fără răpuns definitiv şi categoric. Într-o poezie de bună calitate, poetul declară, parcă apocaliptic: „Eu am văzut clarobscurul şi m-am îngrozit ce întuneric. (Creionări).
Lirica poetului nu este deloc festivistă, pedantă şi idilică, e o poezie în haine „prozaice” de lucru, fără podoabe şi zorzoane stilistice, dar admirabilă în nuditatea, francheţea şi robusteţea ei simplă, fără a fi simbolistă. Uneori poezia lui Nicolae Mareş se înfăţişează într-o prozodie mai puţin obişnuită, fără exigenţa ritmului, a rimei şi a punctuaţiei tradiţionale, într-o arhitectonică amintind plăcut de unele experienţe şi înfăţişări moderniste, chiar de avangardă, puţin cultivate în lirica românească.Cititorul poate avea uneori senzaţia că citeşte poeme în proză şi poeme într-un vers, ca la Ion Pillat şi Gheorghe Tomozei, ori sugestive anecdote ultra concentrate, mult deosebite de ale lui Anton Pann, de pildă, prin ţinuta lor intelectuală.
Aplicând o mărturisire a lui Lucian Blaga la creaţia lirică a lui Nicolae Mareş am putea spune că în poezia lui fiecare sentiment are un gând care îi dă profunzime şi fiecare gând un sentiment care-l luminează. E o lirică sapienţială, cu formulări gnomice, de proverb isteţ, e o mărturisire sinceră, nu declaraţie retorică nestăpânită, chiar când e vorba de dragoste: „Şi ziua şi noaptea/Luminează pe cer o stea/ Eşti numai tu/Eşti dragostea mea”. Sau, din acelaşi ciclu, poemul: Când lipseşte dragostea: „Ne naştem /Şi tot mai mult ne lipseşte ceva./ Ne lipseşte dragostea./ Murim./ Şi tot mai mult ne lipseşte ceva/ Ne lipseşte dragostea”. E o poezie în care sunt îngemănate gânduri cu nuanţe filozofice şi simţiri sincere, care curge firesc din viaţă precum răşina din trunchiul bradului, e o meditaţie gravă despre firea umană şi soartă, ca o moira grecească ori un fatum latinesc din viziunea atâtor poeţi ai Antichităţii şi din Sfânta Scriptură, o meditaţie despre ceea ce suntem şi probabil vom fi.
Pretutindeni oamenii nu fac decât
ceea ce ştiu mai bine: îşi schimbă culoarea
şi mai deloc năravurile.
Tot o frunză suntem.
Depinde când şi unde cădem.
Ne poartă vântul în altă parte
Decât în neant?
(Citind tineri poeţi)
Aceastei tulburătoare interogaţii, fiecare receptor e liber să-şi răspundă singur, în funcţie de concepţia lui despre moarte şi eternitate, despre locul veşniciei sau despre necunoscutul neant. Plăcut în poezia lui Nicolae Mareş este această implicare a cititorului în răspunsul dat întrebării misterioase. E o meditaţie deschisă despre multe din cele omeneşti: solidaritate, revoltă, dragoste, efemeritatea existenţei şi veşnicia morţii, cu reflecţii subtile despre natură, cu parfumul din căpiţa cu fân şi florile care se conservă în arşiţa lacrimei, despre patrie şi tragice evenimente politice şi istorice, despre personalităţi din cultura poloneză (Jan Kochanowski, Tadeusz Rozewicz şi Stanislaw Jerzy Lec etc., din lumnea cunoscută acolo, când lucra la Ambasadă României în Polonia, despre Auschwitz şi Insurecţia din Varşovia, dar şi despre simbolul eternului Meşter Manole).
Titlurile poeziei sale, inspirate bine şi temeinic gândite, hotărnicesc, în ansamblu, universul liricii evocat de noi mai sus: Ergo sum, Străin pe Galaxia Pământ, Începutul sfârşitului, Nemăsura, Singurătate, Dilemă, Înstrăinare, Roata istoriei, Quo Vadis, În ţărână mă prefac. Titlurile absorb esenţa şi mesajul poeziei…
Un glumeţ care nu se sfieşte de o exprimare metaforic licenţioasă ar putea afirma că Poezia lui seamănă cu o femeie frumoasă îmbrăcată numai într-un costum de baie. Viaţa autentică din ele vibrează la vedere nu sub acoperişul figurilor de stil.
Cititorul volumului va fi surprins de o structură prozodică neobişnuită, din care ideile cheie urcă singular ca un crin dintr-o glastră cu flori. De aceea imaginea geometrică a prozodiei poate lăsa pe alocuri impresia de haos, în fond fiind vorba numai de unele cuceriri suprarealiste din poezia ultramodernă.
Unele versuri ale sale cu ecouri din senectute par desenate în câteva linii pe pietre de gând, ca nişte inscripţii: „De la un timp nu mai dorm – mă pregătesc să adorm de tot” sau „Viitorul e numai ceea ce facem şi va rămâne făcut” ori „Nu pot dărâma ceea ce – a fost zidit.”
Ruga lui nu e religioasă, ca la Nichifor Crainic, V. Voiculescu şi chiar Arghezi, ci are, ca la Goga – dar în alt stil – un caracter patriotic, social, combativ pentru alungarea „buruienilor”, a neghinii, răului şi urâtului dintre noi. Un exemplu de o tulburătoare puritate de gândire şi simţire care caracterizează întregul său univers poetic:
Doamne!
Ajută-ne să aruncăm
Cât mai grabnic
Din grâu neghina
Prea mult buruieneşte lumea.
Doamne!
Azvârle neghina în pustiu
Să-şi facă loc
Mugurele, frunza.
Să vedem cu alţi ochi
Lumina şi lumea!
Nicolae Mareş e un poet cu un foarte dezvoltat simţ moral în majoritatea poeziilor sale, fără a fi, însă, un anacronic moralist.
Poezia lui exprimă principii de comportare în viaţă, gânduri înalte şi simţăminte profunde, curate, despre felurite ipostaze existenţiale.
Se vede că poetul a studiat filosofia.” – Prof. univ. dr. Ion Dodu BĂLAN
