De curând, la Editura Cartea Românească, în colecţia “Poezie”, a apărut volumul “Când strugurii se prefac în vin”, de Ioana Ieronim. „Viziunea poetei este înţelegătoare, de o cruzime indirectă, dacă pot spune aşa, căci niciodată observaţia nu e alterată de aprecieri şi judecăţi. Mitologiile Ioanei Ieronim nu fac altceva decît să valorifice comunul şi derizoriul, să identifice raţiunea lor internă de a fi.” – (Nicolae Manolescu) Andra Rotaru a dialogat cu autoarea, în exclusivitate pntru AgenţiadeCarte.ro
Cum vă imaginaţi vremea în care “nu toate lucrurile aveau un nume”?
Mă gândeam, în acel punct, la zorii omenirii, un orizont de fapt greu imaginabil. Un drum al poeziei, dintre multele sale căi, este să încerce să ajungă pe firul cuvintelor înapoi (în adânc) la origini, să “sleiască” sursa cuvintelor, cum se spune la curățirea fântânilor. Să imagineze miracolul numirii dintâi. Aceea din Geneză. Cuvintele sunt, bine se știe, esențiale omenescului din noi. Și ele presupun în fiecare clipă haloul tăcerii din care s-au născut la început și continuă neîncetat să o facă: din tăcere vin și în tăcere se întorc. Precum fiecare sunet muzical: Daniel Barenboim explica, într-o clipă memorabilă a sa ca maestru al unor tineri interpreți, că potențialul emoțional excepțional al muzicii vine din faptul că fiecare sunet în parte își conține ciclul complet al existenței, de la naștere la extincție.
L-aș cita aici pe cunoscutul american-sârb Charles Simic, care mărturisea că în poezia sa urmărește “viața dinainte de venirea limbii. Locul unde începem să auzim glasul universului inanimat.” Spunea el: “Cuvintele nu pot spune niciodată ceea ce am văzut și am simțit, poeții știu asta. Avantajul imaginii poetice este acela că păstrează și absența cuvântului… Eu încerc să găsesc echivalentul abisului care precede limba.”
Există o organicitate în poemele acestui volum, prezentă acut în toate gesturile pe care le face personajul, o însoţitoare care uneori mută accentul asupra ei înseşi.
Cred că așa este: ansamblul de poeme din această carte este, din punctul de vedere al autorului, o încercare susținută de autodescoperire, de autoexprimare (ambele într-o aceeași respirație). Nimic mai natural, în poezie. Totuși Strugurii… este primul meu volum românesc în care primează un asemenea demers centrat pe sine, o expresie accentuat subiectivă. Poemele din carte sunt încercarea de a capta și transcrie o zonă de grație a sentimentelor, un peisaj interior în mișcare, un discours amoureux mai ales, cu fireștile sale atingeri transcendente (precum știm încă de la grecii antici). Scrisul pentru mine este întotdeauna un demers de cunoaștere – dar în cărțile mele românești anterioare m-am concentrat pe diverse zone mai degrabă exterioare “eului” (locul și timpul copilăriei, apoi al adolescenței, transpuse în poezie narativă; tipurile umane ale anilor dinainte de 1989, privite ca mitologie ironică; planul “electronic” și virtual al vremii noastre, perceput deschis, cooperant, în raport cu omenescul din noi). Poetul era astfel, în mod predilect, un martor. Încercam pe cât posibil să fiu privirea limpede, neutră, calmă, descoperitoare – și nu prezența corporală sau mentală care dereglează contururile. O dorință și aceasta utopică, desigur. În cartea de față, chiar și acolo unde eventual nu pare, martorul, cel ce scrie, este protagonistul, implicat până la punctul de a-și pierde capacitatea privirii “din afară” – și până la urmă capacitatea privirii, care prin definiție presupune o distanță.
De asemenea, se merge de-odată cu natura, şi nu împotriva ei. Personajul face gesturile pe care i le transmite această natură. Există, astfel, un tandem care aduce o germinaţie, care acţionează bilateral: şi dinspre om către natură, dar şi viceversa. Se poate merge şi împotriva naturii fără să fii doborât?
Elementele naturii apar aici, cred, mai ales în rol de corelativ obiectiv. Suntem definiți de multiple, fascinante simetrii față de universul ce ne înconjoară: viu sau inanimat. Ne aflăm în contiguitate, în continuitate cu acesta. Natură suntem noi înșine, cum altfel… Iar natura este și ea proiecția percepțiilor noastre.
Pentru că despre (auto)cunoaștere e vorba, vom avea ce afla și din a merge cu, și din a merge în răspăr. Este în natura noastră umană să forțăm limitele. Iar riscurile… nu lipsesc din nicio cale.
Ce este “foamea absolută”?
E un fel de a numi efectul pe care-l are legea atracției universale asupra omenescului din noi. Sensul incompletitudinii și foamea de un altul și altceva. Erosul, ca forță cosmică (în sensul în care îl vedeau anticii).
Există reversibilitate în acest volum, elementele naturii trec unele într-altele, îmblânzirea naturii se petrece deopotrivă cu înrăirea ei. Conform acestor noi forţe ce guvernează, se poate preface vinul în struguri?
Întrebarea mă face să mă gândesc la splendoarea și misterul miniaturilor din vechile Biblii (ca să rămânem în lumea noastră). De exemplu, chenarele decorative – acele înlănțuiri exuberante și pline de tâlc din fabuloasa Book of Kells (volumul cuprinzând Evangheliile în latină, cu inluminuri, pictate de călugării celți din Irlanda la anul aproximativ 800). Este reprezentată acolo curgerea unor forme de viață în altele: animale, plante, oameni. Ceea ce se întâmplă până la urmă este un continuum – închiderea cercului, reluarea, fără început ori sfârșit, a metamorfozelor.
În volumul meu, vinul nu se întoarce în struguri, ci se metamorfozează în alte forme, fizice și virtuale. Cred că aici sensul dominant este deschiderea, avântul (în lipsa unor termeni mai potriviți): dincolo de care, sigur, reversibilitatea nu se eludează – dar aș zice că ea nu-și are locul în acest decupaj poetic. Poate altundeva, în texte viitoare.
