Poetul Dominic Brezianu revine în actualitate cu volumul antologic Eroticele (editura Tracus Arte, 2012), aducând din nou în atenția cititorilor o lirică ce se singularizează nu doar prin tematica ei, explicit homoerotică, ci și prin structura discursului, care mizează pe virtuțile rostirii directe, pe ingenioase rupturi sintactice și semantice, ce constituie o sursă permanentă de ambiguitate și, prin urmare, de poezie.
Universul poetic al lui Dominic Brezianu este un soi de cetate grecească, situată la jumătatea drumului dintre sublim și derizoriu, unde se practică « amorul spartan », locul efebilor de odinioară fiind luat de mult mai prozaicii sudori, marinari sau polițiști, cărora autorul reușeșește să le descopere totuși încărcătura de poezie: Închide ușa, am ajuns:/ De inoportunele tale haine de/ Polițist/ Dezbracă-te/ Aruncă-ți deci accesoriile pistoalele,/ cartușele pe masă/ Genunchii/ – de rugina frunzelor căzute la amiază – /ștergeți-i/ Antrenamentul s-a terminat demult// Luptător Spartan/ Apropie-te -/ Gura ți-e de foc și miere/ Renunță la poza fotogenică/ Fluviul, cerul toamnei – / Privește-l/ Cum trece prin fereastră (Pradă facilă). La modul villonesc sunt resuscitate siluetele masive de lucrători, figurile uzinale din anii industrializării percepute aici în varianta ei gay, proletarii care emană în versurile poetului un erotism candid, fascinează prin robustețe și simplitate : Voi muncitori,/ cunoscuți în deocheate cinematografe,la/ periferie, în gări, în cârciumi-/ Stații de autobuz// Vlăjgani strungari,/ Sudori cu priviri de topaze,/ Șoferi și militari în termen cu genunchii în flăcări -/ Comori desigur altora ascunse/ Trecut-ați toți/ prin mine/ Relicve/ Primăveri (Memorii). Există în asemenea versuri o fascinație specială pentru tot ce se situează departe în spațiu sau timp, alchimia misterioasă a trecerii transformă dorința în nostalgie: Nu-mi amintesc acum decât/ granitul cald al mâinii tale/ acoperindu-mi gura/ sa-l imbratisez/ Nopților serene sucombând (Body and soul). Bucureștiul anilor 60, priveliștea cartierelor democrate se asociază acum cu umbrele foștilor parteneri, spațiul se erotizează, devine un amestec difuz de atracție amoroasă și melancolie : Nu mai sunt mestecenii, tramvaiele,/ zăpezile de altădată/ muncitorii de la I.M..G.B/ deschizându-și salopetele murdare// Pe Calea Griviței -/ soldații de Duminică ținându-se de mână/ cu rubiconde servitoare// Prost iluminate cârciumile/ bând țuică – să se încălzească – / bărbații// Cinematografele,/ Paltoanele umede de ploaie// Frunzele moarte,/ arămii – / Allemandele toamnei (Nostalgic). Nu vor lipsi din această listă enumerativă, firește, nici porturile, vapoarele sau marinarii care constituie forme corporalizate ale departelui ce dobândește în felul acesta carne și sânge: Și marinarii ieșind din visele de odinioară/ mai grele decât plumbul/ Luminile/ Violet, oțel și verde stins/ Algelor aerului/ respirând// Resuscitând apoi, cu prima – îmbrățișare,/ Erecția/ Suflul buzelor tale/ pe linia orizontului în flăcări/ Vaporul – / cu inima deschisă/respirând (Mangalia). Viziunea e uneori hiperbolică, trăirile sunt proiectate la scară cosmică, iar simpla anecdotă biografică se transformă într-o aventură galactică : De când am plecat -/ Longitudinea Soarelui este de/ 180 de grade/ el intrând în semnul zodiacal Balanța// De când ai plecat -/ În direcția Nord,/ La mică distanță deasupra orizontului -/ strălucind -/ Andromeda// La elongație estică maximă față/ de Soare – disimulat -/ redutabil – Pluto// Solitudinea/ Metalul nopților/ Iar Marte la afileu (1, 66614 unități/astronomice)/ Telefoane fără răspuns ?Biografia Îngerilor/ Adresele cu nume ireale (Echinox de toamnă). Universul spartan al lui Dominic Brezianu stă însă sub semnul fugii spre Pluto, e amenințat permanent de spectrul propiei lui dispariții: Vor dispărea toate curând -/ Via Veneto,/ Trevi./ Prado,/ Cei 20 de ani ai tăi/ Succesele de neuitat,/ Cu lună plină/ Nopțile din grădinile Spaniei/ Hotelul Ritz// Uffizi/ Plecările neașteptate./ Inexprimabile stelele/ Navigând/ Apartamentul de împrumut/ Hammamet și plaja,/ Tangerul picurând de sudoare -/ Exotic – promiscuu – / portul/ unde ne-am cunoscut (De l’ autre cote du miroir). Poemele lui Dominic Brezianu vor deveni astfel mai degrabă nostalgice decât erotice, se nutresc din materia unei prodigioase memorii afective, care funcționează ca o colecție de relicve: Erai frumos/ Erai înalt/ Îți sărutam picioarele/ Era la sfârșitul anilor 60/ Fericiți,/ bronzați,inconștienți / Pe malul mării/ The Winner Takes it All/ Îți plăcea ABBA-/ Dansam în discoteci// Incredibil de tineri eram-/ ca îngerii plutind/ pe nevăzuta stradă/ Rostindu-ți numele/ Din August/ provizoriu dispărut (Poem naiv). În consecință experiența homoerotică este consemnată mai rar la timpul prezent, accentul e pus mai degrabă pe momentele post-coitum, încărcate de tandrețe, dar și de melacolie, căci, din perspectiva autorului, actul erotic este prin excelență unul în timp și stă permanent sub semnul propriei sale evanescențe, iar erosul își face perceptibilă înrudirea lui cu thanatosul: Culcă-te în ierburi/ Adormi/ Ascunde-te/ Frumosul meu iubit/ În somn/(…)//Împodobit de stele// Între ceea ce sunt/ și ce voi deveni (Adormind). Astfel încât ceremonialul amoros ia uneori forma dialogului la distanță, absența partenerului e parcă și mai fascinantă decât prezența acestuia, iar telefonul devine un obiect erotic prin excelență: Vocea ta la telefon/ tăcerea fericită/ peste continente// Cerul ultimului sărut permis/ Și ultimul/ din ascensorul/ alunecând etajele ca o mătase// Sămânța ta/ Sămânța mea/ de noi numai știute/ cascade din adâncuri/ de fosfror – /oprind timpul (Noiembrie). Această trăire a distanțelor duce la sublimarea pulsiunilor instinctuale, dar este în același timp și un echivalent al frigului, care se asociază cu tocirea simțurilor și glacificarea afectelor, cu peisajele sufletești hiberbale: Rectifică decorul -/ iubiții au plecat de mult/ Nesfârșita iarnă/ Atunci / Acum/ Fără ieșire când te privesc și-apuc/ Taurul de coarne – fără scăpare – /Fără scăpare – niciuna (Accatone). Uriașe troiene de zăpădă bacoviene acoperă totul, albul capătă conotații thanatice, iar erosul se preface într-un preludiu al morții : Zăpada/ prima zăpadă cum începe zăpada cea dintâi zăpadă/ în prima zi a Săgetătorului se pare Mantaua lui/ Gogol sub arcade răsună ca un simbol/ al iubirii primul om de zăpadă/ de atâta după masă se face noapte/ și trebuia să mergem la/ piscină și n-am fost și de atâta zăpadă/ când intru mai apoi în casă mâinile înghețate picioarele ude/ prima zăpadă/ ne amintește/ curge în valuri peste lume când nu vom mai fi (De la talie în jos). În ciuda unor asemenea trării anxioase și a spaimei de timp, personajul liric își continuă însă cu fervoare aventura existențială, iar autoasumarea este totală, oferindu-i acestei poezii, în care jubilația și melancolia se emestecă în câtimi bine dozate, o dimensiune eroică, întrucipată de masca virilă a soldatului de la Marathon: Alergătorul de la Marathon/ își continuă inepuizabil cursa pentru/ a vesti Athenienilor/ Triumful -/ Sfârșitul războiului// Allergătorul de la Marathon/ își continuă traseu/ pe drumuri nivelate,/ pe muntoase cărări cu pietre orbitoare// De fapt, un singur gând îl poartă:/ Iubitul/ dacă-l mai așteaptă (Alergătorul). Și e de necontestat că în spațiul poeziei române actuale, lirica lui Dominic Brezianu beneficiază de propriul său teritoriu. Ea lasă o impresie de autenticitate deplină, nu doar pentru că pornește de la o experiență pe care mulți din cititorii români o privesc încă încorsetați de prejudecăți, ci, mai ales, fiindcă reușește să găsească tonul exact pentru exprimarea acestei experiențe.
Octavian Soviany
