Cântece ale înstrăinării și revoltei, versurile lui Octavian Soviany din Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012) par desprinse, morganatic, din variatul repertoriu al acelei congregații spiritualizate autointitulată „Corabia cu ratați”, numărând printre membrii figuri marcante ca Eugen Ionescu, Dan și Emil Botta, Petru Comarnescu, Pericle Martinescu, Vintilă Horia ș.a. Boemii din volumul de față au parte de o „concentrare” perpetuă în asprele și, totodată, adoratele circumstanțe proprii modificărilor stării de conștiință. Imageria „dereglată” naște metamorfoze de multe ori din turbionara zonă abnormă, cu un incontestabil farmec decadent, „pour les connaisseurs”.
Obscuritatea lumii marginale consonează, la nivel profund, cu existența în general, chiar și acestei relații fiindu-i aplicabilă esoterica lege hermetică a corespondenței. Periculoasa fecunditate a teritoriilor bahice inundă zilele și mai ales nopțile celui pornit pe calea versului, asumare fără drum de întoarcere, cu deja familiarele terifieri: La capătul nopții/ nu-i decât capătul nopții./Capătul/ oribil al/ nopții. Libertatea atinge nivelul unei mult prea mari iluzii, într-o zonă a multiplelor adicții. Printre spitalele de nebuni și cârciumile din Rahova, reprezentanți faimoși ai valului poetic fracturist împart cu autorul această realitate à rebours, cu ample conotații ironico-insurgente: E noaptea târziu/ și trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui ianuș.// Scoală-te dracului, marius!/ O să intrăm într-o zi/ iarăși tineri în argentin,/ o să/ reinventăm fracturismul/ și o să ne pișăm/ pe toate literaturile.// Trotuarul/ se uită la mine în continuare/ cu ochii de / câine bătut ai/ lui ianuș. Alienantele circumstanțe generate de opresiunea comunistă se regăsesc, netransfigurate, în poeziile lui Octavian Soviany. Sunt aspre incursiuni într-o fenomenologie a irespirabilului, drame duse până în pragul aneantizării, niciodată uitate. În acest volum de excepție, spațio-temporalitatea provoacă inedite glisări . Siluete eterice sau chipuri pregnante, toate patrulează printre consemnele poetice orientate himerofil, identitățile actanților fiind totuși transparente, necriptate. Poetul realizează intromisiuni dureroase în viscerele boemei, zona Rahova fiind privilegiată în acest multiform peisaj al evaziunilor, unde paradigmaticul pahar însoțește „spleen”-ul zilnic. Locuitorii acestui univers populează crepusculara zodie a obidei, imagine tăcută, escatologică, privilegiind revolta: Oameni fără/ iubite și fără/ neveste. Oameni/ care ronțăie sticsuri/ într-un vagon de/ metrou ca niște/ șoareci bătrâni/ și își pipăie/ gâturile zbârcite./ Oameni care se/ întorc de la lucru în/ pelerine uzate de/ ploaie, ca o/ armată învinsă,/ purtând în sacoșe/ funingine și/ miros a rom ieftin./ Oameni/ transpirați și/ murdari/ care se uită/ unii la alții cu ură. Vidul, istoriile căzătoare, prețul vieții din ce în ce mai insignifiant, iată constantele amurgului perpetuu. Și totuși, emfatic, e clamată neînregimentarea în rândul celor ce poartă sacouri/ impecabil călcate și/ își plătesc/ telefonul la zi. Se/ spală pe dinți. Nu/ fac dragoste/ decât cu/ nevestele lor. Sunt/ doctoranzi în/ științe politice și/ și poartă sub limbă/ o bilă/ strălucitoare și/ neagră de cauciuc./ Ce bine/ că Dumnezeu/ nu m-a făcut/ un om onorabil. „Épater les bourgeois”, așa sună dictonul insurgent profesat cu asiduitate, împreună cu nelipsitele detalii din zona unui naturalism obligatoriu. Aerul supliciantei problematici sadiene se conjugă cu foarte speciale revizitări kantiene, într-un obscur teritoriu având amprentă maladivă. Virtutea va fi inclusă printre bolile rușinoase cu ocazia inventarului realizat în solitudine, pe lângă obișnuința astenică ce tot promite, profilactic, elixire salvatoare, delicii ieșite din uz : Merg/ puțin aplecat, ca/ un brancardier obosit/ care se poartă pe/ sine însuși spre/ casă./ Ca și cum/ aș avea/ casă. Ca și cum/ m-ar aștepta undeva/ o cameră albă de/ sanatoriu, unde/ se vorbește numai în/ șoaptă, iar paturile au/ cearceafuri curate. Unde tu/ mă aștepți în haine albe de/ infirmieră. Cu coapsa/ fierbinte ca ceaiul de/ tei al unei/ fetițe bolnave. Peste tot domină evidența extincției, a stihiilor existențiale dezlănțuite. Totul se aseamănă unei maculări de multe ori criogenizante, dezumanizarea fiind consecința, firească deja, cu aprigă funcție nivelatoare, caracteristică bolgiei reprezentată de ceaușima . Abnorma socializare apelează la fluidele cu iz final: igor e/ vodca sinucigașilor./ O înghiți/ ca pe-un pui/ viu de arici/ adus de un chelner slinos/ pe o farfurioară de/ plastic./ igor/ e cea mai ieftină votcă./ Beau și eu igor./ Și îi văd pe toți ceilalți/ clienți ai/ localului/ cum își țin ficații în palme,/ niște bucățele de carne stricată/ cu care ar încerca să ademenească/ o pisică jigărită și galbenă. Octavian Soviany trece în revistă nume cu mare rezonanță în „circul” viețașilor alcoolului: zombi nebunul/ care ieșea la cerșit/ și sorin inginerul și alec dascălul de/ matematici/ și nea bobo și scaramouche și oarță lăutarul/ și oacă și leu și trombonică țiganul/ care ne cânta la trompetă zaraza. Contactul cu ei nu se pierde. Nu există limită. Gesturile sunt mereu aceleași, încărcate, paradoxal, cu o atât de specială candoare a decadenței, vizibilă mai ales în inubliabilele ipostazieri ale boemilor. Autorul derulează filmul subteranei în variate oglinzi. O blestemată Pena, „aprés la lettre”, hortansa țiganca, mergea la cerșit zilnic,/ își bea regulat sticla de bere/ și-și înghițea feliuțele de/ salam ieftin./ Nici chiar ibovnicul ei/ nu băgase de seamă/ că-i moartă,/ chiar dacă sexul ei se/ desfăcea tot mai greu/ și arăta ca o/ strachină mare de/ tablă cu smalțul sărit. Toți cei enumerați au pasiunea crepusculului, însoțiți fiind de una dintre prea puținele certitudini: vodca Igor. În astfel de condiții, frumusețea poate consona cu cele doar trei degete rupte la o mână. Idealurile odată vitale se spulberă printre aparent eternele zâmbete ale ceaușimei. Rămâne gustul părăsirii și imaginea unui câine benevolent invitat să violenteze, apoteotic, carotida. America lui Edgar Lee Maters e abordată prin prisma unei paradigme a diversității câteodată favorizând antagonismele, când tămăduitoare, când aducătoare de moarte. Ciclul marii oameni ai revoluțiilor propune dinamitarea lirismului „cuminte”, pentru a propune trei constante apropiate poetului: pulberea, praful și revoluția. Esența vitriolantă a Eclesiastului caracterizează „cânturile” de față, mult apropiate sepulcrelor fără odihnă. Cenușa, alături de nelipsita umbră, sunt invocate în aceste veritabile „însemnări din subterană”. Suferințele produc maximalitatea impactului ființial: Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e. Într-un loc, visceralitatea corului Armatei Roșii cântând „Internaționala” depășește impactul cult al muzicii lui Bach. Finalul poemului subliniază dubitativ, totuși mai mult decât elocvent: Să fie „Internaționala”/ sau „Valsul măgarilor”? Figuri emblematice din aria insurgenței, pentru totdeauna intrate în istorie, ilustrează cu destinele lor deșertăciunea vremurilor. Fluxul istoriei e consonant cu, de multe ori, absurde suplicieri, parcă în spiritul asprului volum al lui Guido Ceronetti, „Tăcerea trupului”. Terifierea incită și situează la o extrem de expresivă altitudine nuanțele decadente din volumul lui Octavian Soviany.
Octavian Mihalcea
