La Editura Tracus Arte a apărut volumul “Iniţierea în splendoare” de Cristian Tiberiu Popescu şi Otilia Sîrbu. O cronică amplă a acestui volum a fost semnată de Dan Şanta, pe care-o redăm integral:
„Cetitorule lipsit de alte treburi, şi fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aş vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minţii mele, cea mai desfătătoare şi mai înţeleaptă s-ar putea închipui.” Astfel îşi începe Miguel de Cervantes nemuritoarea poveste a lui Don Qujotte şi după lectura cărţii ştii că – în ciuda frazelor care urmează imediat după acest început, prin care dezminte cu modestie ambiţia – totuşi el avea dreptate. Este cea mai înţeleaptă carte. Multe alte cărţi îşi pot asuma acelaşi statut, de a fi, fiecare în felul sau, cea mai înţeleaptă. Pentru că înţelepciunea este un drum şi drumurile sunt nenumărate, important este să ducă la destinaţie.
De ce este înţeleaptă povestea ridicolă a unui bătrân smintit care se crede cavaler rătăcitor şi se bate cu morile de vânt ? Din acelaşi motiv pentru care este înţeleaptă şi povestea de faţă, o iubire dintre un arheolog şi o cântăreaţă de operă care dispar în pustiu. Nimic cifrat. Fără pilde. Fără morală a fabulei. Un scenariu de film în care – după ce citeşti şi post scriptum-ul în care ţi se spune în câteva fraze cum au evoluat personajele – parcă te aştepţi să citeşti „orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este întâmplătoare”. Şi totuşi, când închizi volumul ai acea senzaţie unică a întâlnirii cu tine însuţi, sau – cu vorbele lui Shakespeare – „Ne-am regăsit când nu eram ai noştri”. Şi înţelegi intenţia autorilor de a oferi această carte ca pe un „impuls spre o nouă spiritualizare a umanităţii”. Romanul Iniţierea în splendoare poate fi citit în nenumarate chei, nefiind totuşi o alegorie searbădă şi niciun roman cu cifru, ci o invitaţie la călătorie în care fiecare îşi poate alege vehicolul preferat, importantă fiind destinaţia.
Lectura pe care eu v-o propun, începe, în mod firesc, de la titlu. O carte despre splendoare. Da. În ebraică asta se spune Sepher ha Zohar, în româneşte „Cartea Splendorii”. Considerată una din cheile de boltă ale Cabalei, Zoharul vorbeşte despre evoluţia spirituală a omului întru splendoarea fiinţei divine. Adică exact ce ne spun autorii noştri, Otilia Sarbu şi Cristian Tiberiu Popescu că îşi propun. Se poate obiecta că este o simplă coincidenţă de nume. Să mergem atunci mai departe. Cabala vorbeşte de un cifru al lumii reprezentat de aborele sefirotic. O sefiră este un canal al spiritului divin, o emanaţie a puterii lui Dumnezeu care se revarsă asupra creaţiei. Conform Cabalei, Dumnezeu interacţionează cu Creaţia prin intermediul acestor sefirot. Sefirot sunt manifestări ale divinităţii pe pământ, atribute ale divinităţii, iar ansamblul lor alcatuieşte arborele sefirotic. Şi cum povestea lumii este spusă de 10 sefirot, povestea cărţii noastre e spusă de 10 personaje. Dintre cele 10 sefirot, un loc aparte îl ocupă cel denumit Kether – Coroana, primul în ordine, care reprezintă gândirea, voinţa divină primordială, străfulgerarea splendorii divine. Arheologul din cartea noastră se numeşte Oscar, nume ce provine din germanicul Osgar şi înseamnă – după părerea unor etimologi – „lancea divinităţii”. Kether este asociat de unii comentatori ai Cabalei cu principiul masculin. Tot în opinia acestor exegeţi, ultima sefira Malkuth – Regatul, Temelia este asociată cu principiul feminin. Unul din simbolurile lui Malkuth este mireasa. Uneori ea este asociată cu sefira Binah, sau cu sefira Da’at, caz in care Kether este „Tatăl’’, iar „Da’at „Mama”. În povestea cărţii, eroina principală se numeşte Celia, iar etimologia acestui nume în opinia unora este derivată din latinescul Caecilia, tradus prin „calea orbilor”. Or, împărăţia pământeană, Malkuth, este prin excelenţă un drum al orbilor, călăuziţi doar de lumina suprafirească a dumnezeirii. Prima şi ultima sefirot cuprind intre ele încrengătura celorlalte opt, tot aşa cum Oscar si Celia sunt catalizatorii celorlalte opt personaje ale cărţii. De ce arheolog? De ce cântareaţă? Poate pentru că arheologul este prin excelenţă acela care sapă ascunsul şi gaseşte splendoarea în deşert, iar maestra vocii este cea care o face prin excelenţă să strălucească.
Arborele sefirotic este o imagine a Creaţiei, de la nivelul cel mai înalt al divinităţii până la nivelul de jos al Regatului, tot aşa cum cartea noastră stabileşte două registre numite în limbajul autorilor „cotidian magic”, respectiv „cotidian ars”. Cele două tipuri de cotidian, care coexistă, ele fiind vizibile succesiv în funcţie de tipul de privire care le accesează, sunt o sinteză originală a conceptelor binare fundamentale ale lui Mircea Eliade, timp sacru – timp profan, spaţiu sacru – spaţiu profan.
Nu în ultimul rând, aşa cum arborele Cabalei are o ramură a iubirii şi una a rigorii, asociate uneori cu masculinul şi femininul, tot aşa şi Iniţierea în splendoare are doi autori, un bărbat şi o femeie, două coloane care stau de-a stânga şi de-a dreapta arborelui şi împletesc sefirotic poveştile celor zece personaje.
Dacă nu v-am convins încă de faptul că Iniţierea în splendoare este o carte înţeleaptă, vă invit să citiţi această frază sublimă care poate fi un motto al romanului: „Splendoarea va ţine întotdeauna răul la distanţă”. Autorii îl întâlnesc aici pe prinţul dostoievskian Mâskin („Frumuseţea va salva lumea”). Ei ştiu şi că în Deşertul Iudeii, peste locul Ispitirii, s-a ridicat o mănăstire… pentru a ţine răul la distanţă. Şi ne invită la o ascundere iniţiatică în deşert, în vederea revelării splendorii. Pentru ca ei ştiu împreună cu Michel Tournier că numai în deşert poţi auzi cum „Iblis – adică Satana – plânge din cauza frumuseţii lumii…”
Dan Şanta
Grozavă cartea!!!Oameni de cultură,nu boschetari!!!!!!!Se va mai face vreo lansare sau cevaaa?Vă rog,să-mi raspunda cnva!….
Nu se stie…
……