O analiză interdisciplinară dezvăluie înclinaţia profesoarei Livia Ciupercă spre romanul istoric, autobiografic, existenţialist şi de analiză psihologică semnat de Dominic Stanca, Între două fronturi (1935), roman care devine o veritabilă carte de istorie, un document viu pulverizat în micronaraţiuni memorialistice menite să conjuge într-o manieră postmodernă pagini de jurnal din timpul Primul Război Mondial cu memorabile interpretări ale sentimentelor şi trăirilor pe tema răului provocat de om împotriva semenului său.
Lucrarea de faţă este un excurs temerar într-o lume a zbuciumul sufletesc suspendat între datorie şi iubire de neam, zbucium care pune în lumină frământările abisale ale fiinţei, dar mai ales o geometrie interioară complexă capabilă să ţină piept absurdului războiului văzut ca un tragic şi dezgustător complot împotriva fiinţei umane.
„Protagonistul” este doctorul Dominic Stanca, medic militar, a cărui biografie este prezentată cu fine şi delicate interpretări stilistice prin intermediul analizei romanului ce dezvăluie experienţa celor patru ani de luptă în linia întâi. Timpul devine suprapersonajul romanului, alunecând tiptil în analiza Liviei Ciupercă. Timpul este una dintre măştile preferate ale istoriei, care dictează stări contradictorii, prin învăluire, camuflând adesea realitatea. Reflecţiile autoarei pun în valoare nu doar personalitatea romancierului, cât mai ales ecoul trăirilor acestuia, prin referire la alţi scriitori români a căror substanţă romanescă a fost Primul Război Mondial: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu.
O carte cât o Istorie (Ed. PIM, Iaşi, 2013) este, pe de o parte, o încercare de conturare a disperării de închegare a unei identităţi personale autentice, a celui obligat, împotriva dorinţei şi principiilor sale, să întoarcă arma împotriva confraţilor, pe de altă parte, o reconstituire a imaginii identitare etnice, care a suportat consecinţele mai multor sute de ani de mutilare ideologică.
Considerăm că între identitatea vocii auctoriale şi povestea personajului se stabileşte o interdependenţă directă trădată de analizele stilistice, de pasajele descriptive, care pun în lumină zvârcolirile permanente ale eroului şi fiinţa periclitată a neamului ardelean aflat în derivă. Între aceste două instanţe narative se află suspendat lectorul care „cu răvăşinde gânduri” îşi reordonează memoria pentru receptarea, re-spunerea, reconfirmarea poveştii identitare actualizate prin revalorificarea paginilor de jurnal ce au memorat episodul istoric ardelenesc.
Bogata bibliografie care însoţeşte lucrarea aduce în atenţia receptorului textului o abordare veridică şi persuasivă a unor realităţi istorice, pornind de la Romanitate şi dacism până în secolul al XX-lea. Aducând în actualitate afirmaţiile unor iluştri istorici (Lucian Boia, Ion Buzdugan), autoarea subliniază filonul romanic al fiinţei noastre, dar şi contradicţiile existente de-a lungul timpului în documentele istoriei noastre, prin trimiteri exacte la document, ceea ce îndepărtează cartea de ficţiune.
Lucrarea poate fi lecturată şi ca un avertisment asupra faptului că pierderea memoriei duce la fisurarea identităţii şi periclitează grav proiecţia noastră în viitor, este o veritabilă lecţie de patriotism, dar şi o invitaţie la meditaţie asupra condiţiei noastre în Univers.
Lidia Pircă
„Constelaţii diamantine”, Craiova, nr. 8/august 2013, p. 42
A apărut şi în „Cenaclul de la Păştiniş” nr. 33.