La Cannes, în timpul Festivalului, dacă nu ai rezervare cu multe săptămâni înainte şi eşti fiul ploii, cum eram eu, la fel de greu precum e să te acreditezi pe loc, este să găseşti un loc unde să pui capul, să dormi. M-am gândit că până va veni echipa „Balanţei”, în care să-mi găsesc şi eu un locşor, o să dorm pe plajă. Aş! Ţi-ai găsit! Plaja „populară”, „la comun”, de la Cannes e un perimetru de vreo sută de metri pătraţi, restul fiind parcelată privat, în dreptul marilor hoteluri („Noga-Hilton” şi altele eiusdem farinae) unde, bien sûr, n-ai acces. Aşa că, spre seară, după ce am lins conserva portugheză de sardele, m-am instalat direct pe nisip, în costum, mi-am pus „Samsonite”-ul sub cap, ascultând ce lălăiau nişte grupuri de hippyes, de clocharzi şi câinii lor aferenţi. Treptat, după miezul nopţii, s-au cărat cu toţii (unde dorm ăştia? – m-am întrebat cu invidie) şi-am rămas singur.
Am adormit, frânt, când deodată m-a trezit un zgomot înfiorător şi când am deschis ochii un monstru apocaliptic îşi mişca fălcile dinţate exact la un metru de mine. Am sărit în picioare îngrozit, iar din interiorul fiarei a sărit, la fel de speriat ca mine, un magrebian. De unde să ştiu eu că plaja se-nchide la 3 noaptea şi că e curăţată zilnic de o asemenea măgăoaie mecanică?! Norocul meu că, la lumina farurilor, omul de la volan şi de la zecile de manete din cabină mă văzuse în ultima clipă înainte de a mă curăţa şi pe mine definitiv, ca în finalul din „A fost odată în America”.
„Mais… qui etes vous? Et que faites-vous ici?” – a zis, încă speriat, le nettoyeur. M-am dezmeticit: „Je suis journalist roumain et je veux faire un reportaje sur la vie de nuit de Cannes” – şi-am i-am întins legitimaţia de la „Caţavencu”. Nu atât legitimaţia şi faţa mea l-au convins, ci costumul şi servieta „Samsonite”, căci – mă gândesc eu că s-a gândit el – ce nebun doarme în costum pe plajă, cu capul pe o geantă diplomat? „Alors – s-a luminat el – s’il vous plaît, venez ici, monsieur!” – şi mi-a făcut loc lângă el, în cabină. Mi-am scos o mică agendă roşie (că, de, veneam din Est!…) şi m-am făcut că sunt numai ochi şi urechi, deşi abia le puteam ţine deschise. „La vie de nuit á Cannes est tres dificile” – a început el sfătos, sadovenian, şi dă-i, şi dă-i, şi dă-i. Eu mă făceam că notez tot, desenam în carneţel nişte hieroghife ca la stenograme. Aşa am aflat, în huruitul măgăoaiei şi-n timp ce povestitorul manevra zecile de manete, că e tunisian, că venise de adolescent în Franţa, că muncise pe rupte şi-şi făcuse o situaţie, că are o soţie, tot tunisiancă, şi două fete, una studentă la Bordeaux, alta chelneriţă chiar aici, la Cannes, că-şi adusese în Franţa şi părinţii şi-o bunică, dar bunica, Allah s-o odihnească, nu se acomodase şi dăduse ortu popii, suspinând ea, cât a mai trăit, după nisipurile berbere etc. etc. Se făcuse deja 5 dimineaţa, urcasem binişor în bogatul său arbore genealogic, când, cu regret parcă, tunisianul a întors măgăoaia, mi-a dat mâna şi-a spus că trebuie să plece, dar că i-a făcut mare plăcere şi că speră să mă revadă.
Ceea ce s-a şi întâmplat în noaptea următoare, fiindcă iar n-am avut unde mă duce.
Ioan Groşan
