Cannes, mai, 1992. Am coborât în gara faimosului orășel chiaun de nesomn și foame, după o zi și o noapte de călătorie cu diverse trenuri regionale, fiindcă nu-mi permisesem să iau de la Paris TGV-ul foarte scump. Aveam cu mine un rucsac, o geantă diplomat “Samsonite” în care înghesuisem vreo două duzini de pachete Carpaţi fără filtru de Sfântu Gheorghe, două conserve portugheze de sardele, iar în buzunare (buzunare de costum la două rânduri, că, de, mergeam la Festival!), exact 30 de franci. Coboram, așadar, din tren, când… să nu-mi cred ochilor! Dintr-un mare afiș ațintea un pistol spre mine taman Cristina, fiica mea cea mare, care trecea și ea, la fel ca mine, de vreo două-trei ori prin cadru în filmul Balanța al dlui Lucian Pintilie, selectat în festival. Din acea clipă de uluială am știut că deși eram – financiar vorbind, cel puțin – fiu` ploii, n-are cum să-mi meargă rău.
Probabil că organizatorii selecționaseră pentru afișe, din miile de cadre de film, tocmai unul cu fiica mea.
Marea problemă la Cannes e să te acreditezi, ca să poți intra gratis la filme. Plin de sine, înarmat cu o legitimația de la Academia Cațavencu, m-am dus la demisolul Palatului de pe Croazetă să mă acreditez ca jurnalist. Foarte amabilă, juna mulatră de la ghișeu mi-a luat pașaportul, legitimația, a deschis și s-a uitat într-un registru câteva clipe, apoi a ridicat ochii nedumerită: nu figuram pe lista acreditaților de presă. La România erau numai Eugenia Vodă de la România Literară, Adina Darian de la Noul Cinema și un domn Gugui de la Baricada. De unde să știu eu că acreditările nu se făceau pe loc, ci cu luni și luni înainte! Mulatra a ridicat din umerii ei frumoși, eu am ridicat din umerii mei obosiți și-am dat să ies din, brusc, nesuferitul Palat, când, la fel de brusc, am dat cu ochii de o săgeată galbenă care arăta undeva într-o direcție la același demisol și pe care scria: Jeunes comediens. Și mi-am adus amine că și eu joc în filmul lui Lucian Pintile și m-am gândit: ori jeune comedien ori nimic!
(va urma)
Ioan Groșan
