Era o discuţie nu cu mult timp în urmă despre măsura în care contribuie facultăţile de litere şi limbi străine la ofilirea literaturii, prin înfierbântarea imaginaţiei unor absolvenţi, care ajung să creadă cu tărie că trebuie să devină scriitori. Ofilire manifestată prin stil alambicat şi afectat, imaginaţie sufocată de lecturi neasimilate, servilism cultural şi izolare în turnul de fildeş. Discuţia nu s-a încheiat, însă remarc cât de bine a evoluat scrisul cardiologului Ion Corlan.
Noul lui roman, apărut la Brumar, Dulap de vânătoare, deşi masiv, se citeşte nesăţios şi în tensiune intelectuală. Prozatorul nu are inhibiţii de niciun fel şi deţine o imaginaţie bine irigată cu hormoni. În plus, îi place să experimenteze cu formule narative şi analize psihologice, deşi în mare parte a timpului avem personaj reflector şi obiectiv. Celelalte personaje sunt aproximate behavioristic şi lingvistic, rareori intrându-se năvalnic în mintea lor.
Cornel Ungureanu vede în cartea lui Ion Corlan o antiutopie erotică, ceea ce este destul de exact pentru o apreciere rapidă. Începutul exploziv al romanului, in medias res, lucrează cu propoziţii, mai puţin cu fraze, pentru a crea o atmosferă intensă de surpriză combinată cu rău fizic: „Mă trezesc cu gura iască, larg deschisă. înghiţitul în sec îmi provoacă dureri cumplite ale valului palatin. Ochii-mi rămân pironiţi pe tavanul străin. Aiurit, întorc capul şi rămân cu privirea aţintită pe candelabrul imens, de cristal, puternic luminat. Obosită, vederea-mi coboară pe masa lungă, neagră ca un pian, pe care văd o sticlă, începută, de şampanie. Golul din memorie nu lasă loc gândurilor”. O amnezie „beton”, cum observă personajul, care alternează limbajul medical specializat cu argotisme. Jargonul are efecte comice surprinzătoare, pe care scriitorul le exploatează inteligent: „Acţionând ca un robot, fac o întoarcere pe celălalt decubit lateral şi aleg încă o dată poziţia ortostatică. Ameţeala nerevenindu-mi, dau undă verde organului văzului…”.
Începutul ex abrupto e potenţat încă odată de situaţia aberantă: un bărbat de vârstă mijlocie închis într-o cameră cu o tânără copioasă. Amândoi se trezesc goi în pat, iar el are prilejul de a o admira în voie. În general, femeia este divinizată şi dorită cu ardoare, masochistic chiar, în stil adolescentin. Tehnica liniară fiind profund dispreţuită, naraţiunea zvâcneşte în flash-back-uri şi paralelisme. Faptul că lectura nu devine obositoare şi că suspansul este menţinut dovedeşte măiestria tehnică a prozatorului.
Dar să ne întoarcem la eternul feminin à la Corlan. Femeile se apără „prin zâmbet şi gropiţe”, razele privirii ţâşnesc „din smoala aproape solidificată a ochilor larg deschişi”, iar estimarea bărbaţilor se face cu „bisturiul irisului”. Ce mai, făpturi romantice când abisale, când viclene, venere şi madone! Dincolo de latura de secol 19, există şi alta postmodernistă, de femeie emancipată, bine antrenată, capabilă să facă knock-out masculul insistent. Pumnii şi picioarele ei îl aduc pe acesta în „poziţia antalgică”, icnitoare, iar cuvintele ei nu sunt mai puţin contondente. Chiar şi aşa, victima extaziată geme subit îndrăgostită: „aş vrea să te ţin în braţe”. Satisfacţia perversă este mereu multiplicată, baroc, de oglinzile camerei misterioase. După multe cafteli, se hotărăşte şi el să riposteze, mai mult pentru a crea prilejuri de pipăială. Cum ne spune şi protagonistul, marca romanului este continua schimbare de direcţie, fără a împinge saltul epic până la experimentele unui Don DeLillo: „să mă adaptez trecerilor rapide de la furie, scârbă şi ură, la calm, drăgălăşenie şi promisiuni”. Oximoronul atitudinal generează atât suspans, cât şi comic. Exprimările plastice sunt nu puţine: „Actriţa îmi dăruie un zâmbet pentru care dobitocu’ de bărbatu-său mi-ar mânca ouăle ca pe mere”.
Figura principală ar fi, aşadar, genettian vorbind, labirintul. Toate personajele se zbat să scape din labirint, fie el interior ori exterior, în timp ce scriitorul se desfată de-a lungul aortelor imaginate de el.
Complicaţiile figurii sunt umanizate de devotamentul şi slujirea pasionate faţă de frumuseţe. În cuvinte, această zbatere se traduce printr-o poeticitate contrapunctată de fulgerări cinice. Ia să trecem în revistă câteva denumiri de localuri prin care colindă doi eroi ai romanului: Zona crepusculară, Cornul abundenţei, Scroafa friptă, La bomba disponibilă, Soacra cu trei nurori, Între două nu te plouă, Ia-mă şi taci, Intră cât sunt fierbinte, Căprioara desfrânată, Zâna de dimineaţă, Sugi cât poţi la juma’ de preţ. În bombele cu pricina, amorezul amnezic visează la „Fiordul înveşmântat în albul nordic”. Simbolism sadea, înfrăţire cu Ştefan Petică, Traian Demetrescu şi Maeterlink.
Momentul de maximă intensitate este pânda pe care soţul încornorat o execută în şifonierul soţiei anunţată că el plecase la vânătoare. Dacă la Nicolae Breban aveam pândă şi seducţie, aici va fi pândă şi înciudare. Comentariile din şifonier sunt delicioase. Pândarul regretă că nu ascultase de soţie să pună un geam la şifonier, fiind nevoit, astfel, să se mulţumească doar cu audiţia săruturilor pasionale. Cu geam am fi avut o scenă demnă de Blue Velvet al lui David Lynch. Planurile de castrare, înjunghiere, torturare etc. ale porcului, dobitocului, animalului etc. se derulează în cascadă în mintea soţului frustrat. Cadourile pe care el le făcuse sunt acum folosite de intrus, care îi preia până şi capotul.
Menţin vechea opinie că Ion Corlan este un scriitor complex, intens şi experimental care mizează copios pe efectele umoristice. Umorul a evoluat şi a devenit pe deplin conştient. În ritmul acesta, prozatorul se îndreaptă cu paşi mari spre capodoperă. Facem tot posibilul să rămânem în viaţă până atunci.
Felix NICOLAU
