Prezență discretă în tabloul zgomotos și pestriț al literaturii noastre actuale, străină de cercurile unde se fac și se desfac gloriile literare, Victoria Milescu este totuși o voce poetică puternică şi bine articulată care merită din plin atenția cititorilor de poezie. Recentul volum, Sub steaua câinelui (Editura Tracus Arte, 2012) vine astfel să confirme încă o dată calitățile unei autoare de excepție, capabilă să atingă adeseori temperaturi lirice apropiate de paroxistic. Cartea aduce în prim-plan mitul poetului ocolit de șansă (versiunea „la zi” a poetului blestemat de odinioară), iar viziunea este ușor acidă, autoironică, autozeflemeaua fucționând aici ca o materie corozivă ce, anihilând orice pretenție de monumentalitate, reduce artistul, cu veleități prometeice sau faustice, la dimensiunile omului obișnuit dându-i fizionomia eironului care se autominimalizează și se autodisprețuiește: doar un cuvânt și/poți ieși din anonimat/ doar un cuvânt și/ acea faimoasă editură/ pe care o cauți bezmetic prin clădirea sordidă/ te-ar face peste noapte celebru/ dar Dumnezeu e grăbit/ până să te dezmeticești a și zburat pe scări/ printre stâlpii hiperboreici/ privești buimac/ în urma norului de pulbere fină/ în aerul șampanizat cu mii de steluțe/ ce se aprind și se sparg/ împroșcându-te. Ce șansă! Ce șansă! (Sub steaua câinelui).
Ca toate „ființele mici”, spre care Victoria Milescu privește întotdeauna cu empatie, el, eironul, este victima unei divinități imprevizibile și capricioase, ce acționează în virtutea unei logici inaccesibile capacităților noastre de înțelegere: În final, ușa se dă de perete/ tropăind, mormăind, scuturându-se// de o zăpadă imaginară/ cu ochelarii aburiți de o idee neclară/ se arată în prag șeful cel mare/ e întâmpinat cu tremur de gene, murmur sfios/ uriaș, solemn intră în camera/ încălzită dinainte de micuțele muncitoare/ zâmbind in aeternum/ soarbe din cafeaua pregătită, cu spumă/ ca o planetă-n formare/ deschide computerul, cu o voce baritonală:/ nu tu, celălalt/ ce dacă ești primul!… (Șeful cel mare). Așa se face că în poemele autoarei își fac apariția întruchipările antropomorfe ale hazardului orb ce regentează, în viziunea Vicoriei Milescu, peste destinele omenești, ilustrând, la modul camusian, divorțul dintre lipsa de sens a lucrurilor și nevoia de sens a rațiunii: Omul care nu dă doi bani pe tine/ nu te privește în ochi/ relaxat în fotoliu/ comandă whiskky, cafea, țigări fine/ dar nu te privește în ochi/ (…) la plecare/ își ridică pe frunte ochelarii negri/ de sub care ies pentru o clipă/ două cârtițe cu boturi umede/ cât au săpat să iasă la lumină/ iar acum privesc ușor dezorientate (Omul cu ochelari negri)
Mitul eironului conduce la autoportretele în cheie minimalistă, unde totul e perceput prin intermediul unui regim al litotelor, ce reduce lumea și oamenii la scara miniaturalului: Femeia mică/ trăiește într-o casă mică/ când iese la soare, se joacă cu gâzele/ cât armăsarii/ femeia mică/ deretică prin casa cât o mărgică/ scrie cărți mici pentru pitici/ iar dacă din întâmplare/ trece pe sub fereastra ei un om obișnui/ cu pașii lui de uriaș/ fuge să se ascundă/ dar unde? (Litera neagră)
Asemenea autoportrete nu reușesc însă să disimuleze în totalitate forța care ia naștere, paradoxal, tocmai din această conștiință exacerbată a fragilității existențiale: Sunt mică/ dar făcută din plămada celor puternici/ abia îndrăznesc să fiu/ să nu mă lovesc de soare, de nori/ de propriul sânge/ mereu pe urmele mele/ să mai îndrepte câte ceva/ abia cutez să mă ridic/ să nu dau cu capul de univers/ atent la ceea ce gândesc, la ceea ce lucrez/ ca un câine la picior/ ca un câine pe un mormânt/ ca un câine cu o mie de capete/ sunt mică/ sânge puțin, carne puțină/ dar cât univers…(Ceva lipsește, ceva este în plus)
Prin urmare, autoarea se va simți mereu solidară cu oamenii neînsemnați, cu cerșetorii și estropiații, care privesc de pe margine, cu detașare ironică, comedia, câtuși de puțin veselă a consumului și a abundenței: Deschide chioșcul în zori/ când vine și bătrânul cerșetor/ așezându-se lângă toneta de dulciuri/ așteaptă să apară femeia mică, în blugi/ ea cumpără un ziar, o revistă/ apoi îi îndeasă în troler/ o pâine, o conservă, o sticlă/ cu un lichid incolor/ (…) cerșetorul nu cere nimic stă pe bordura de marmură neagră cu căști la ureche/ se uită lung după trecătorii/grăbindu-se care încotro/ seara întorcându-se triști, obosiți, târâți/ de propriile sacoșe uriașe/ce ajung acasă înaintea lor pregătindu-le cina/gata digerată…(Vânzătorul de ziare).
Din acest moment, cartea Victoriei Milescu se transformă într-o fiziologie (în sensul pașoptist al cuvântului) care inventariază fauna și flora sufletească a omului mic și pătrunde în intimitatea fibrelor sale organice. Acum lumea ei e aceea a unei vitalități problematice, mereu amenințată de maladiile secrete ale țesuturilor, astfel încât nu pot lipsi de aici ambulanțele, sălile de consultație, spitalele, infirmitățile de tot felul: Ne așezăm tăcuți, îmbrăcați în halate groase/ la masa lungă/ deși semănăm ea nu ne confundă/mâncăm în tăcere supă, tocană de cartofi/ noi, cei de aici, încet dar sigur/ducem lingura la gură/noi mestecăm/ urmărim cu ochi dilatați grilajul/dincolo de care rulează viața haotică/prietenii, rudele/ vin în vizită uneori/bucurându-se că ei încă văd, merg respiră/ noi, cei care mergem la masă/târșindu-ne papucii de pâslă/ajungem până la telefonul de pe culoar/sunând în gol/ încet dar sigur deșertăm plosca la miezul nopții/ ne ducem chiar/până la camera de gardă/să trezim doctorul/care nu se trezește niciodată (Sala de mese). Acest deficit de vitalitate generează o stare de inerție care face ca fiecare mișcare, chiar și cea mai banală, să presupună un efort uriaș de voință din partea unei ființe aproape paralizate, letargice, cu reflexele apropiate de colaps: Câtă voință îți trebuie/ să te ridici din pat// să ajungi la baie, să răsucești robinetele/ să-ți potrivești cum trebuie lama de ras/ câtă voință îți trebuie/ să ajungi în bucătărie/ să deschizi frigiderul, apoi aragazul/ să-ți faci o cafea/să mături cioburile ceștii (În zgura de afară). Trupul devine prin urmare o sursă perpetuă de anxietate, pentru că e infestat până la refuz cu secrețiile declinului biologic și apare obsesia că moartea e pretutindeni prezentă: Pe la ferestre umblă moartea/pe la ferestre crud vopsite/se uită lung să vadă cine/ doarme dus/ ori cine-i teraz și scrie/ biletul roz cu litere de-o șchioapă/ biletul care o disculpă/ pe la ferestre umblă moartea/subțire, înaltă, maiestuoasă/cu trena ei întunecoasă (Tablou).
Existența se convertește astfel într-un preludiu al extincției, tutelat de figura neliniștitoare a mamei, care nu e doar sursa vieții, ci și aceea a morții: Mama nu s-a culcat încă/ la lumina slabă împletește un giulgiu/ochii ei nu mai văd bine/ dar nu vrea să poarte ochelari/lângă perdeaua de spumă/ lângă paharul cu apă de trandafir – / mâinile ei cu vene ca râmele…/ trebuie să înveți să împletești și tu îmi șoptește/ între cele două trenuri/ce fac să vibreze șinele de cale ferată/ trecând pe sub casă (Coloana sonoră).
Evident, un asemenea personaj nu poate avea vocația fericirii, iar gustul succesului i se pare mereu îndoielnic (După succes plângi epuizat). În schimb el descoperă însă efectele benigne ale ratării, care fortifică fibra umană și în transformă paradoxal, pe învinși în învingători: trebuie să mai și ratezi din când în când/ să te umpli de noroi, de spurcăciune/ să-i lași și pe unii și pe alții să râdă de tine/ să te tăvălească prin fulgi purtându-te-n chiot/pe străzile violete/altfel nu te pot crede niciodată că ai învins/în războiul de o mie de ani…(Gloria orașului cucerit). De aici nu mai este decât un pas până la glorificarea eșecului și a catastrofelor, iar principala aspirație a personajului liric pare să fie o glorie a rebours, un soi de un elitism în răspăr, întemeiat pe răsturnarea valorilor acreditate de mentalitatea comună: Te salut, eșec/ te salut ieșire din cadru/ să trăiți mult și bine decepții arzând în fundal/ pentru voi sunt aici/fără arme, fractal/ sora mea, catastrofa/ fratele meu dezastrul (O șampanie pentru cer), oripilată de spectacolul unei umanități gregare și instinctuale, bântuite de un adevărat patos al devorării, poeta va folosi drept antidot greața (nu strică puțină scârbă, un pic de greață/ un strop de lehamite) și ca procedeu retoric antifraza (figura prin excelență a ironiei, care constă, așa cum bine se știe în întrebuințarea unui cuvânt cu un sens opus sensului său obișnuit) ceea ce duce la configurarea unei lumi „pe dos” percepută ca loc de refugiu și la ostentarea nefericirii drept fericire: te îmbraci ca să ieși, dar pe unde/nici vecinii care-ți băteau în pereți/ nu mai bat/ gâlgâit pe țevi, gândaci albi, fluturi tansparenți/înnebunindu-te din Mexic până în Panama/ salvarea horcăie/ poliția sună a gol/ pompierii sunt scrum și cenușă/ scrii cu cenușă de perle/ e prima zi, sunt fericit!…(Camuflaj). Această „lume pe dos” se identifică în cele din urmă cu aceea a poeziei; poeta practică terapia prin scris ca pe un exercițiu de supraviețuire prin care își asumă (în lumina considerațiilor de mai înainte) dimensiunea camusiană de ființă absurdă. Ea atinge astfel o autenticitate totală a scriiturii, devine totuna cu propriul său text, scrisul este ridicat la demnitatea marilor acte existențiale. Iar autoarea se integrează în categoria franctirorilor singuratici, a poeților străini de grupuri și cârdășii (Ionel Ciupureanu, Viorel Mureșan Ioana Greceanu, Gabriela Crețan), indiferenți la aplauze ca și la înjurături și precupați exclusiv de propria lor poezie.
Octavian Soviany
