Pentru cine o cunoştea numai pe poeta Adina Dabija, trebuie să-şi revizuiască degrabă… prejudecăţile literare. Iată că un poet poate fi şi un foarte bun prozator, ceea ce, trebuie să recunoaştem, se întâmplă mai rar. Dovada este romanul „Şaman”, apărut la Polirom, anul acesta. Mai că aş pune rămăşag că este doar prima parte, ţinând cont de componenta autobiografică a cărţii, deosebit de importantă, care ne conduce de la Măgina, localitatea magică a copilăriei din Ardeal, prin Galaţi şi faleza sa la fel de magică, Bucureşti, până în Canada…
În partea a doua am aştepta să vedem cum Adina Dabija, pe care îmi place să o văd ca pe un personaj al lui Salinger (imaginar, evident), ajunge la New York (unde locuieşte acum), metamorfozându-se în acel „vindecător” (aşa cum îşi prezintă meseria actuală, din care trăieşte, bazată pe medicina tradiţională chineză) atât de apropiat de ceea ce se înţelege prin şaman…
Şi fiindcă a venit vorba despre un anumit imaginar legat de America, mai că aş mai compara cartea Adinei cu acea cutie de bomboane a lui Forrest Gump… Fiecare capitol dintre cele nouă are o altă cremă, cu ingrediente mereu spurprinzătoare, fără ca unitatea structurală să fie atinsă, deşi, practic, o jumătate din ea se petrece în România iar cealaltă peste Atlantic… Prin asta sugerez că, literar vorbind, chiar veţi avea ce savura…
De la o descriere a anumitor cercuri scriitoriceşti (ochii de rechin ai unui de recunoscut Boe te pot urmări mult timp!), meditaţii asupra literaturii („În anii de beţie ai poeziei nu făcusem decât să gravitez deasupra lucrurilor şi să le transform în abur”; la un moment dat are revelaţia scrisului-gârâială!; „În literatură se scrie bine, cu stil, dar prost (…) Este suficient de puternică pentru a salva pe cineva?”), relaţia cu Sacrul („Doar gândul că au existat oameni ca Iisus, Buddha, Milarepa, Steinhardt… îmi dădea curaj să merg înainte”) într-o lume desacralizată (în pofida sondajelor care tot dau rezultatul că suntem un neam, sau o specie, profund religios/religioasă!), amănunte ale vieţii de jurnalist (cu aventuri cât se poate de prozaice), copilărie, adolescenţă (aici Galaţiul este personaj principal!) şi… încet, încet ne apropiem de ceea ce aş putea numi o altfel de chemare a sălbăticiei ( parcă Hölderlin spunea că în preajma sălbăticiei se simte cel mai bine sfinţenia), de fapt a Spiritualului (poate într-o manieră aproape hippie, dacă nu cumva mai apropiată de ceea ce a căutat personajul (real, real, de a şi murit în sălbăticie!) lui Jon Krakauer în „Into the wild”…
Mai exact, Adina Dabija, personajul Adinei Dabija ia contact cu ceea ce putem numi mirajul, dar şi miracolul eschimos (spiritualitate, mod de viaţă ş.a.), la început oarecum idealizat, dar ajungând să fie comparat cu cenuşiul societăţii româneşti de tranziţie… Deoarece chiar ajunge să-şi dorească să întâlnească într-adevăr poporul inuit, poate chiar să-şi regăsească sufletul în nemărginirea albului de gheaţă şi zăpadă canadian…
În ultimă instanţă, simplificând la maximum, este o carte despre suflet şi… puterea iubirii: „Pentru o secundă mi-a fost dat să-mi văd forma sufletului…” În urma unor întâlniri esenţiale (triunghiul amoros sau aproape amoros întâlnit/trăit în prima parte a şederii în Lumea Nouă este doar o experienţă, tratată aproape în stil Pascal Bruckner sau, dacă vreţi, Henry Miller, acesta fiind amintit pe undeva; în perioada bucureşteană parcă) în acea lume a Nordului, eroina porneşte „demersul anevoios al eliberării şamanului” din ea. Poemul scris în transă şi reprodus în carte (pagina 190) rezumă în stilul aproape spartan al poemelor eschimose revelaţia: „Inima mea ştie de ce bate/ fără ca eu să ştiu./ Doar Tu, care converteşti toate pierderile în câştig/ ştii de ce bate inima mea…(…) Inima mea când vorbeşte nu ştie să spună decât un singur cuvânt,/ dar pe acela îl spune atât de tare de răsună tot universul -/ până la Tine şi înapoi:/ Iubire.”
Între un elogiu adus Aventurii Profunde, spirituale, apropo adus şi viziunii unităţii transcendente a religiilor, Poezie şi Poveste, Adina Dabija mai că ar da o nouă definiţie Omului: „dragostea particulelor solare pentru liniile magnetice ale Pământului”.
Şi poate între frumuseţea aurorelor boreale şi cea a omului care caută eliberarea nu sunt mari diferenţe.
adi george secară
