Lectura romanului Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici şi, implicit, comentariile apărute în presa literară în legătură cu această carte îmi amintesc de marile dezbateri din anii ’60 referitoare la romanul politic. Nu voi face aici o sinteză a punctelor de vedere exprimate atunci. Vreau să subliniez doar că din când în când romanul cunoaște momente de evoluție accelerată. Și asta nu se datorează esteticului, unui anumit mod de a înțelege în abstract literatura. Totul pornește de la dorința scriitorilor de a fi în actualitate, de a tranșa un orizont de așteptare, de a-i da o replică, de a-l lua prin surprindere. Asta când nu se intenționează contrariul, adică satisfacerea unei necesități de identificare cu acest orizont de așteptare. Obsesia politicului (chiar așa cum s-a manifestat în anii ’60 ca defulare, revanșă, decompensare) a favorizat regândirea unor relații care să conducă în final la validarea estetică. Se întâmplă des ca în primă instanță scena literaturii să fie ocupată de literatori a căror urmă să se piardă foarte repede. Un roman propune o temă, o atitudine ce stârnește controverse. Vine cu un mesaj direct ce are un impact imediat. Creează rumoare. Aduce în prim plan o problematică neexplorată, un alt fel de a fi al individului pus în situația de a reacționa în fața unor situații atipice. Printr-o astfel de temă s-a încercat o modernizare a realismului. Într-o oarecare măsură s-a și reușit, dar nu imediat. Cred că odată cu apariţia lui Matei Brunul, realitatea românească a anilor ’50 revine în literatură la un nivel estetic mult mai înalt.
Lucian Dan Teodorovici face un salt important, riscând destul de mult. Foarte puţini scriitori sunt dispuşi să se distanţeze de formula care i-a consacrat pentru a se putea, practic, reinventa. Teodorovici a renunţat la comic, arma lui verificată şi eficientă. A tras oblonul peste lumea pe care o cunoştea în mod direct, a trecut de la autoficţiune şi automistificare la o ficţiune bazată pe reconstrucţia unei realităţi deja îndepărtate. Originalitatea abordării sale rezidă dintr-o calibrare atipică a vocii narative care exclude orice încrâncenare expozitivă. Pentru că romanul nu şi-a propus asta. Sau cel puţin nu se doreşte un atac frontal la adresa stalinismului, a ideologiei naţional-comuniste. Se vrea o formă mult mai subtilă de investigare a individualităţii, a interiorităţii, nu doar scindate, ci de-a dreptul pulverizate de istorie. Cu alte cuvinte, e o metodă de a exprima cu adevărat ceea ce a însemnat dictatura comunistă, pentru că, prin eliminarea tuşelor îngroşate, se ajunge şi la vibraţia ultimă a undei de şoc propagate în corpul social. Se va vedea la finalul acestei cronici.
Nu avem de-a face cu o analiză psihologică propriu-zisă, ci cu o observare dintr-un unghi deloc empatic a unei psihologii nivelate. Personajul Matei Brunul şi-a pierdut memoria şi, odată cu ea, centrul de greutate al vieţii. Marioneta Vasilache, cea care îl însoţeşte pe protagonist în strania petrecere a vieţii de după uitare, pare a-i fi un avatar inferior, o entitate alături de care se simte în siguranţă. Ea pare a fi pentru el un mod de a se conştientiza, de a se privi din afară, în condiţiile în care Bruno nu are cum să aibă o perspectivă completă asupra propriei vieţi: „orice mişcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă e mânuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaşte, îl simte până la identificarea cu el, celelalte părţi ale corpului, care sunt doar nişte pârghii, pendule, se mişcă pe linia dorită de el. Forţa gravitaţională îşi face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă uşor de găsit, e tocmai acel centru de greutate. Şi el dictează mişcarea, acţiunea, îi dictează practic viaţa. Viaţa marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poţi manipula păpuşa, niciodată n-o poţi face să trăiască aşa cum vrei tu, dacă nu înveţi să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se ală. Sufletul sau centrul de greutate…”. Cu toate că metafora marionetei pare uşor străvezie, ea începe să răspundă în a doua jumătate a cărţii unor realităţi mai complexe, căpătând greutate și forță.
Deşi focalizează aparent pe „faţa umană” a mecanismului criminal (ochii îngăduitori ai anchetatorului, comportamentul dublu al unui gardian, pitorescul unor situaţii în esenţă tragice), Teodorovici restituie printr-o tehnică cinematografică a inversării cadrelor spectrul real al disperării şi dezumanizării. Liniaritatea nu rămâne ruptă, pentru că cititorul se află deja în posesia datelor complementare aduse în naraţiune prin alte mijloace decât acela al insistării pe personaj. Cu atât mai alienantă şi mai acaparatoare este realitatea contorsionată cu cât ea e pusă în relaţie cu inocenţa aproape patologică a celui ce nu înţelege regulile jocului. Nu e nimic kafkian aici, pentru că nu se poate vorbi despre o conştiinţă a absurdului, ci de una a vinovăţiei prescrise şi imposibil de verificat, deci de vindecat.
Scenele din închisoare sunt convingătoare, mai ales că se alternează anumite feţe ale tragicului greu de cuprins într-o scenă unică. Simbioza dintre individ şi avatarul său de lemn se produce într-o secvenţă de o puternică încărcătură emoţională. În bezna închisorii se pot descifra contururile unei fiinţe care se recompune la auzul unei muzici interioare: „odată ataşate sforile ce o conectau la lumea animată, păpuşa a început să se mişte. […] a bătut cu piciorul în ciment, hotărâtă, şi a început să danseze. […] dansul ei a devenit tot mai energic, tot mai îndrăcit, tot mai prins în vârtejul unei muzici pe care, fără doar şi poate, urechile păpuşii o auzeau, la fel cum urechile lui Bruno o auzeau, Şi-apoi, pentru că magia a umplut scorojita sală de baie, muzica şi-a făcut drum şi către urechile bătrânului gardian […], iar spaţiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart şi a slobozit lumina pe care-o ţinea pizonieră, iar aceasta, însufleţită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanţele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghiţit toate urmele de întuneric”.
Muzica eliberată aduce promisiunea unei răsturnări de destin. Nici nu mai are importanţă dacă s-a întâmplat sau nu asta până la urmă. Tot ce contează e că Matei Brunul şi-a amintit acordurile ei nefireşti atunci când se afla în liberatate, în dezamăgire şi beznă interioară.
Duplicitarea e prezentă în toate straturile sociale şi umane. Toate scrierile despre dictatură nu neglijează acest aspect, după cum e şi firesc. În cazul de faţă există însă nişte particularităţi distinctive. Pentru ca mecanismul să poată funcţiona fără greş e necesar ca fiecare victimă să aibă călăul personal, construit după profilul ei. Practic, securistul devine un prieten de nădejde, o „conştiinţă bună”, ce-l are în grijă pe tovarăşul proaspăt întors în societate după stagiul de reeducare obligatorie. În carte, duplicitatea e văzută ca un dat. E ceva în firea lucrurilor atât pentru cel aflat în situaţia de a minţi, cât şi pentru cel pentru care a fost ticluită minciuna: „tovarăşul Bojin nu minţea niciodată. […] începuse să creadă că exista nu un singur adevăr, ci două adevăruri mari şi late. Un adevăr din mintea proprie, care de cele mai multe ori era bine să rămână acolo. Iar celălalt adevăr, tot mai important în viaţa lui, era adevărul rostit oficial. Nu era nici o ipocrizie la mijloc. Pentru tovarăşul Bojin, adevărul oficial era exact la fel de important ca şi cel neoficial, cel din minte”. Iată și adevărul distorsionat al lui Bruno: „până la urmă, totul, absolut totul era o minciună […]. Şi totuşi, tocmai pentru că erau prea multe, tocmai pentru că erau atât de legate între ele, tocmai pentru că împreună făceau un soi de adevăr, sau măcar sunau a adevăr atunci când îi fuseseră oferite ca explicaţii de tovarăşul Bojin, nu mai putea să se revolte din pricina lor”. De fapt nu contează foarte mult care dintre cele două adevăruri este mai adevărat. E mult mai important de văzut cum se integrează o anumită perspectivă asupra realității și ce rezistență opune sau nu conștiința umană. Se pare că lipsa de conștiință și conștiința infinită (sinonime pentru Matei Bruno) au în comun ideea de acceptare.
Până la urmă cine îl joacă în sfori pe Bruno, cine îi dirijează mişcările, articulaţiile, paşii mărunţi, nesiguri? Cine e cu adevărat marionetistul? Răspunsul poate fi găsit undeva, la graniţa de Vest a unei Românii şi a unei epoci imposibil de părăsit. Nu din cauza gardienilor, ci din pricina firelor invizibile ce-l ţintuiesc pe individ pentru totdeauna, făcându-l să nu-şi mai dorească libertatea.
Nu am nici o îndoială, Matei Brunul este cea mai bună carte a lui Lucian Dan Teodorovici. Tematica ei extrem de dificilă și de pretențioasă l-a obligat pe scriitor să se reinventeze, să evolueze, să se ridice la complexitatea și temperatura lumii pe care a încercat cu succes să o restituie.
Şerban AXINTE