Vineri, 24 mai 2013, ora 19:00, la Galeria 26 (Str. Dr. Staicovici, Nr. 26, Bucureşti), a avut loc solo-show-ul “The Beloved” de Simona Vilău, în cadrul Nopţii Albe a Galeriilor, ediţia a VII-a. Publicul poate vizita expoziţia până la jumătatea lunii iunie 2013. Andra Rotaru a dialogat cu Simona Vilău despre „The Beloved”, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro
În cadrul Nopţii Albe a Galeriilor a avut loc vernisajul expoziţiei personale „The Beloved”. Expoziţia e populată de personaje ficţionale, reale, verbale, intime etc. Ai dialogat cu Max Blecher, de exemplu.
The Beloved (Prea-iubiții, n.n.) este o expoziție rezultată în urma unei selecții tematice ghidate de două subiecte intens emoționale – iubirea pentru ceilalți și anxietatea pierderii prin moarte sau dispariție, dacă permiteți folosirea ambilor termeni. Selecția a fost realizată de autoare înseși, fără sprijin curatorial extern și marchează trecerea de la un discurs construit pe marginea unui subiect împrumutat sau găsit, la un discurs emoțional-critic-seismografic născut în urma înregistrării unor evenimente esențiale, care transformă și care grăbesc procesul de regăsire a încrederii în propriul ritm interior și în propria intuiție afectivă. Max Blecher apare ca o “inimă cicatrizată”, ca un portret al fragilității încăpățânate și al sentimentelor care trec dincolo de un corset de beton clădit în jurul inimii. Restul personajelor sunt în mine, în vecini, în literatură sau pe stradă. Max Blecher dialoghează cu cei care se interesează de condiția sa, ceea ce îl face deosebit de neliniștit.
Expoziţia are mai multe construcţii: globală şi graduală. Un fel de dublu „trick-or-treat”, pentru că cel care priveşte lucrările este determinat să gândescă şi să se raporteze la ceea ce vede secvenţial, apoi să integreze informaţia în propriul parcurs cognitiv sau emoţional, într-un fel de insight. Care a fost prima? Referenţialitatea sau aleatoriul?
Aleatoriul îmi place să cred că nu e aici, că l-am păcălit, dar poate că mă înșel. Referențialitatea e prima pe listă, cel puțin în cazul meu. Nu mă pot înstrăina încă de propria condiție și de propria experiență, care te trag înspre ele ca un aspirator. Locul în care ești, mirosul pe care îl simți, aerul pe care îl inspiri, părul pe care îl îndepărtezi, vocile care te apelează, rutina pe care ți-o creezi aproape că ajung să mă clădească pe mine în timp ce eu le înregistrez pe ele. Mereu am fost dependentă de mediu, chiar meteodependentă. Deci este clar referențialitate. În bună parte împletită cu vise (despre care nu știm exact de unde vin) și cu fluxul de informații cotidiene. Poate că ar fi mai bine să scriu simplu, fără desene, dar uneori nu mă pot abține. Cel puțin am ajuns la concluzia îmbucurătoare că cele două (textul și imaginea) trăiesc atât de confortabil împreună, ca Visătorii lui Bertolucci.
„The Beloved” reuşeşte o combinaţie mai mult decât fericită între textul scris şi desen. Cum ar arăta arta fără limbaj?
Arta fără limbaj nu există, arta e limbaj, însă arta cu text e o altă poveste – e o îngemănare dubioasă și fascinantă care se naște din mine firesc. Uneori sunetul îmi pare mult mai puternic ca imaginea, iar atunci aud aceste replici stranii, ironice, comice sau amare și le adaug în imagine, ele se adaptează și trăiesc armonios cu orice alt semn grafic de prin împrejurimi. Arta dezbrăcată de limbaj, pentru mine, este doar un zid vechi despre care nu știm nimic, putem doar să îl pipăim și să îl suspectăm de importanță.
Uneori apar şi personaje din desene animate. Apar în momente cu încărcătură deloc ludică, ca o ironie a sorţii.
Mickey Moușii sunt pe acolo ca niște corbi ai conștiinței. Folclorul urban mi-a deturnat părerea despre MM când am citit că Walt Disney avea simpatii fasciste, iar șoricelul peltic care mi-a ghidat copilăria mai tare ca Batman s-a dovedit că nu mai putea fi super-eroul meu după povestea asta cu fascismul. Așa că l-am clasat într-o zonă a decepției și a tristeții. Avem noroc totuși că în lumea de azi ne putem exprima așa de liber, chiar dacă nu e încă suficient.
Diptice, tablouri antonime, ironice sau sumbre. Care a fost cea mai isterică reacţie a unui vizitator după ce a trecut prin pielea personajelor din The Beloved?
Heh, cea mai isterică reacție a fost o femeie care afirma că era pișcată de țânțari în fața galeriei și că nu e posibil așa ceva. Cred că expoziția doar i-a potențat isteria, oricum habar n-avea unde se află. Alți isterici n-au venit până acum sau cel puțin s-au isterizat după sau înainte. Am invitat prieteni și mulți exuberanți, nu mă aflu într-o etapă în care caut confirmare publică sau statut, ci dialoguri reale cu oameni care simt la fel ca mine sau se situează undeva prin preajmă. Am totuși un discurs marginal.
