Nu fac parte din acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârșește într-o carte, cum credea Mallarme. Lumea „reală” își are poveștile ei nescrise, „literatura” ei secretă. Din această lume voi trece în AGENȚIA DE CARTE, fără pretenții estetice, câteva frânturi de existență.
*
Anii `50. Sat Mogoșești, Maramureș, România. Zi de salariu. Un mic bufet lângă gară. Doi vecini, navetiști, se dau jos din tren și se opresc la ”una mică”, o ”amestecată” ( rachiu alb cu un strop de sirop). Una mică se face una mare, cea mare se multiplică etc. Cert e că după trei-patru ore de tras din greu, cei doi nu se mai recunosc. ”Bade, nu te supăra, de unde ești de loc?” – zice unul. ”Din Mogoșești” – zice celălalt. ”Păi și eu sunt din Mogoșești!” ”Nu cred. Te-aș cunoaște”. ”Dacă zici că ești de-aici, unde stai?” ”Nu știi dumneata! În celălalt capăt”. ”Păi și eu stau în celălalt capăt!” Ș.a.m.d. Spre dimineață, sprijinindu-se și culegându-se amiabil unul pe altul de prin șanțuri, tot fără să se recunoască, s-au dus spre ”celălalt capăt”. Singurele care i-au recunoscut, așteptându-i la poartă și despărțindu-i într-un final, au fost nevestele lor.
Nu vi se pare că această întâmplare (autentică!) seamănă perfect cu o scenă celebră din ”Cântăreața cheală” a lui Ionesco?
IOAN GROŞAN
Ioane, n-as fi comentat, dar m-a incitat „avertismentul”, daca tot e vorba despre literatura fara voie, dar traita.
am recitit de citeva ori si m-am lamurit: atacurile la persoana „sunt exclusiv pentru comentarii, critică literară, păreri despre text, dezbateri, etc.”
mai mare dragul – sa tot ataci la persoana…
Viaţa e literatură domnule Groşan. Am o căţea, mămoasă în felul ei, voluminoasă, care de o vreme stă pe gardul ce mă desparte de vecini, unde, s-au născut trei-patru căţei. Mămoasa mea, stă, cât e ziua de lungă cu labele pe ţambrele gardului, atentă la ghiduşiile căţelandrilor abia născuţi. Când unul dintre ei, urlă a durere, o aud cum scânceşte ca o miloagă ore în şir de parcă ar vrea să le sară în ajutor tuturor. Am închis-o în ţarc, fiindcă nu mai suportam să o văd lungită pe gard cu ochii ţintă la ce se petrece dincolo, la vecini. Acum, nici mâncare nu mai vrea. Mă vede, dar, doar ridică floacele de pe ochi şi mă ţintuieşte cu ură. Să mai spui că asta nu-i literatură!