Introducere în fantasticul de interpretare (Editura Tracus Arte) este un titlu care înspăimântă. Sau cel puţin dă impresa de curs universitar arid. Dar aşa cum Cosmin Perţa se flexibilizează pe el însuşi, la fel îşi ţine scrisul în formă. Şi oricum, deja este recunoscut ca cel mai abil şi inventiv autor de blurb-uri şi hook-uri pe copertele cărţilor lui. El intră în categoria adevăraţilor oameni de cultură, cei care creează atât în ficţiune, cât şi în teorie.
Mai întâi, cercetătorul ne propune un termen plecând de la distincţia între fantasticul de interpretare al lui Matei Călinescu şi fantasticul modernist, teoretizat de Roger Caillois şi Tzvetan Todorov. Prima categorie ar acoperi proza din centrul şi estul Europei, în timp ce a doua s-ar manifesta în literatura din vestul şi nordul european, America de Nord şi Orientul îndepărtat. Fantasticul de interpretare presupune, aşa cum se bănuieşte din titulatura lui, participarea hermeneutică a cititorului. Dar diferenţirerea clară între cele două subspecii este făcută chiar de la început: „Dacă în cazul fantasticului modernist avem de-a face cu evenimente ambigue, neliniştitoare, în care irump forţe stranii, halucinante, enigmatice sau groteşti, în mijlocul unei lumi obişnuite, recognoscibile, pentru a culmina cu un final de cele mai multe ori nefericit, fantasticul de interpretare încearcă să stimuleze şi să elibereze imaginaţia cititorului, minunându-l, nu deconcertându-l, conducându-l spre descoperirea credibilului în interiorul incedibilului sau invers, totul într-o tonalitate optimistă”. Punctul comun cu fantasticul modernist ar fi existenţa unui sentiment al unei prezenţe supranaturale, adică vis, traumă sexuală refulată, mitologii personale etc. Miza acestui tip de fantastic este declanşarea epifaniei, pe când cel modernist ţintea să terifieze şi încuraja lectura pasivă.
Foarte riguros, autorul decelează în interiorul fantasticului de interpretare următoarele categorii: fantasticul psihologic, fantasticul minimalist, fantasticul absurd şi fantasticul delirant. Cel psihologic „doar propagă o atmoseferă de tip fantastic, fără finalitate”. Fantasticul minimalist are parte de o definiţie sărăcăcioasă, respectiv el intervine doar o singură dată în naraţiune, dar o marchează complet. Ca un leu la vânătoare de girafe…
Dar, odată încălzit, Cosmin Perţa descoperă muşuroiul tribului fantastic, cu toate speciile lui: fantasticul popular şi mitic, fantasticul mitologic, fantasticul oniric, fantasticul ezoteric, fantasticul feeric, fantasticul ştiinţific şi cu siguranţă trebuie să mai existe ceva rubedenii.
Cartonaşe galbene
Continuând nuanţările teoretice, el menţionează greşeala lui Lovecraft şi Penzoldt cu privire la reducerea fantasticului la zona de horror. Todorov a clarificat că spaima etse doar un corelativ al fantasticului. Dar nemilosul cercetător îi găseşte şi lui scaieţi în păr când acesta afirmă că adevăratul fantastic nu suportă încrederea absolută sau totala neîncredere. Ba şi Caillois ar călca în străchini când condamnă „fantasticul explicat” pentru că ar decepţiona cititorul printr-o rezolvare tehnică. Tânărul nostru cercetător este de părere că visul, halucinaţia sau delirul nu rezolvă o situaţie stranie.
Acelaşi aplomb îl dovedeşte şi în discutarea spiritului comun est-european în domeniul fantasticului de interpretare. Ţările din fostul lagăr socialist şi-au peerfecţionat „limbajele literare cameleonice”, ceea ce automat presupune descifrarea lor. Alături de ele se găseşte „sindromul Nozdriov” care angrenează personajele împreună cu cititorul într-o lume ce oscilează între realitate şi fantastic. Dar o astfel de implicare nu se obţine decât prin construcţie migăloasă şi are ca finalitate intrarea la idei, dubitaţia.
Cameleonul şi societatea post-industrială
Un alt tovarăş al fantasticului este absurdul, în lipsa căruia musai să intre în scenă verosimilitatea. La un autor ca Urmuz „naraţiunea este şi absurdă, şi fantastică în acelaşi timp”. Mult mai târziu, sub presiunea schimbărilor la toate nivelurile civilizaţiei, fantasticul s-ar fi disipat, ajungând la un asemenea grad de camuflare, încât pare a face perfect parte din normalitate. Drept e că şi lumea a luat-o tot mai tare razna. Dar această nevoie de a deduce fantasticul pentru a-l percepe implică o strădanie similară celei din fizica cuantică. Fantasticul contemporan este „rareori monocord, preferând schimbările rapide de registre şi polifonia”.
Cu alte cuvinte, fantasticul în general devine tot mai mult fantastic de interpretare. „Fantasticul pur” al lui Teodorov a dispărut făcând loc unui fantastic cameleonic care este în termeni foarte buni cu realul. Greşeala lui Caillois si Teodorov ar fi că ei au separat lumea reală de cea supranaturală. Carevasăzică nu dualitate şi fisură, ci polifonie şi armonie. Supranaturalul nu ar fi deci una dintre dimensiuni, în care se manifestă fantasticul. Astfel, critica fantasticului pur duce la critica fantasticului practic, fără nicio legătură cu ce înseamnă „pur” şi „practic” la Kant.
Pragmatica fantasticului
Culoarea din obrajii cărţii provine şi de la includerea unui corpus analitic în care se exemplifică pe diverse opere concluziile la care a ajuns cercetarea. În Generalul armatei moarte de Ismail Kadare se poate vedea cum fantasticul de interpretare se foloseşte de tehnicile fantasticlului modernist, fără a „finaliza fantasticul”, permiţând un sfârşit deschis. La Boris şi Arkadi Strugaţki, A doua invazie a marţienilor, se observă cum fantasticul psihologic creează condiţii de manifestare supranaturală, fără să îl aducă direct pe scenă. Dar Cosmin Perţa îşi ilustrează teoria prin cei mai diverşi autori, încât cartea ajunge automat şi un curs de literatură comparată. Iată: Ioan Groşan, Trenul de noapte, Milorad Pavic, Ultima iubire la Ţarigrad. Îndreptar de ghicitori, Ştefan Agopian, Manualul întâmplărilor, Daniel Haarms , Tatăl şi fiica, Mihail Bulgakov, Demoniada, Mircea Nedelciu, Şi ieri va fi o zi, Jaroslav Hasek, Efectul muzicii asupra animalelor, Dusan Mitana, O după-amiază caniculară, Gherasim Luca, Un lup văzut printr-o lupă, Karel Čapek, Cartea apocrifelor, Danilo Kiš, Enciclopedia morţilor, Venedikt Erofeev, Moskova-Petuşki şi Mircea Cărtărescu, Travesti.
Dacă fantasticul psihologic este o „glazură” a textului şi se subsumează fantasticului de interpretare, fantasticul absurd se cuvine a fi tratat cu minimă suspiciune amuzată, pentru a nu-l anihila. Fantasticul minimalist merită o definiţie exactă: „acea manifestare a supranaturalului care are loc o singură dată în cadrul unei naraţiuini şi care fie o modifică subsrtanţial, fie este într-atât de discretă încât este trecută cu vederea”. Deci e un fantastic extremist, deloc mediocru, în pofida denumirii lui.
Fantasticul delirant este văr cu cel oniric, cu deosebirea că este provocat de un drog ori de o traumă.
Iată cum teoria „monocelulară” a fantasticului elaborată de Todorov este pur şi simplu pulverizată. Ba autorul promite şi un volum secund, în care ar fi de studiat fantasticul popular şi mitic, fantasticul ezoteric, fantasticul feeric şi fantasticul ştiinţific. Cercetarea lui Cosmin Perţa se instituie astfel ca o piatră de temelie în domeniul analizei fantasticului. Nimeni nu va mai purcede la interpretarea unor viitoare opere literare îmbibate de fantastic. Iar faptul că fantasticul de interpretare este atât de omnivor – dacă pot introduce grade de comparaţie aici – dovedeşte că el exista încă pe vremea dinozaurilor, doar că disipat ilegitim. Şi nici nu trebuie să ne speriem că prin interpretare fantasticul şi-ar pierde farmecul. Până la urmă, e ca în dragoste: raţionalizarea întăreşte pasiunea.
FELIX NICOLAU
