”În străinătate am un singur cititor – unul şi bun”

Cristi Lavin a publicat, de curând, primul său roman policier, ”Le viking rose”, editura Tracus Arte. Inițial volumul a apărut în limba franceză, varianta în limba română păstrând titlul tradus în franceză. ”Este vorba, fără îndoială, de un thriller, un thriller al crimei, foarte bine condimentat cu o acţiune care se ramifică şi se diversifică pe parcurs şi prinde cititorul cu mare uşurinţă în mreje, obligându-l până la urmă să participe activ la rezolvarea misterului care se întreţese între crimele comise de personajul principal, între acţiunile reprobabile şi motivaţiile morale (dincolo de cele estetice) care se ascund în spatele acestei lumi” (Cosmin Perţa) Dorina Cioplea a dialogat cu Cristi Lavin, în exclusivitate pentru AgențiadeCarte.ro, despre acest volum despre care autorul spune că este ”un roman polițist pentru criminali”.

Ai lansat, în urmă cu câteva luni, romanul tău polițist ”Le viking rose”, la editura Tracus Arte, după ce apăruse inițial în limba franceză. Chiar dacă această carte a avut un parcurs puțin ciudat, apărând întâi într-o limbă străină, ai avut posibilitatea de a compara reacțiile cititorilor străini cu cele ale românilor. Cine gustă mai bine o astfel de literatură?

Tot ce pot să spun e că reacţiile cititorilor din lumea francofonă au fost spectaculoase. Dar nu prin ponderea lor! Nu i-am numărat, dar pot băga mâna în foc că n-aş reuși să încropesc un fanclub cu ei. În străinătate am un singur cititor – unul şi bun. E vorba de Raoul Weiss, traducătorul şi editorul cărţii. Cu ajutorul admiraţiei sale, foarte rară din partea unui occidental față de un roman, ca să nu zic inexistentă, romanul meu a devenit brusc unul bilingv, bucurându-se de acest privilegiu încă înainte să fie publicat. Căci, aşa cum trebuie menţionat, lumina tiparului (dar şi lumina în general) a venit mai întâi de la Paris! Raoul nu era primul cititor al manuscrisului; îl frunzăriseră mutrele acre de la majoritatea editurilor dâmboviţene. Dar acestea, bineînţeles, l-au respins, obligându-mă la un maraton al nepublicării care a durat doi ani. Însă Raoul a fost atât de extaziat de roman (semnat de un necunoscut întâlnit pe net), încât a pierdut o lună sau două să traducă “Vikingul roz”. Ca un omagiu pentru efortul său de înfrăţire culturală, titlul romanului n-a revenit la versiunea românească atunci când a fost republicat de editura Tracus Arte. Deşi era logic şi normal să se numească“Vikingul roz”, titlul a rămas franţuzit: “Le viking rose”. În ceea ce priveşte publicul românesc, el e mai bine reprezentat numeric. Dar n-aş putea încropi o armată. Vikingul tot singur se va bate. Iată de ce mai are mult până să-l bată măr pe Cărtărescu. Desigur, absolut toţi care s-au încumetat să se înfrupte din paginile cărţii s-au declarat mulţumiţi. Dar reacţia lor nu se compară cu extazul lui Raoul şi de aceea resimt frustrare; practic, tot un singur cititor am, în condiţiile în care i-aş pune la socoteală numai pe cei care s-au simţit transfiguraţi, aşa cum preconizam eu de la bun început, în grandomania mea. Se pare că mulţumirea nu mă mulţumeşte. Cu alte cuvinte, nu mi-am descoperit încă publicul, deşi el există. Probabil ar trebui să încerc şi cu cel anglofon.

De ce îl numești ”roman polițist pentru criminali”? Cu ce se deosebește de un roman polițist clasic?

În România, tot ce nu e cultural ucide. Manelele ucid – şi ucid în masă –, telenovelele nu mai zic!, spectacolele de modă cu mazăre drept garnitură, divorţul televizat, politizarea închisorilor prin arestarea tuturor politicienilor ş.a.m.d. Totul e un circ la care n-ai vrea să asişti din public, ci din cuşca leilor, ca să curmi instantaneu penibilul ce te încearcă. În aceste condiţii, dacă mă mai apucam şi eu să trântesc pe piaţa saturată de subcultură romane poliţiste, ar fi fost o adevărată lovitură de graţie. Romanul meu are o alură de accesabilitate ca să fie și pe gustul criminalilor, între două reprize de manele și o conversație la vorbitor. Ar trebui să-i trimit un exemplar și lui Becali, să aibă ce face bietul de el în următorii trei ani, în caz că-i este suficient acest timp să termine de citit un roman. „Vikingul roz” se doreşte a fi diferit de un roman poliţist clasic prin faptul că nu promovează geniul detectivistic, aşa cum ar trebui, ci pur şi simplu geniul.

Perspectiva dublă din care povestești oferă legitimități și înțelegeri diferite poveștii de fond, de fapt o poveste neîmplinită de dragoste și o răzbunare mai mult decât complicată și căutată. De ce ai ales o astfel de abordare stilistică?

Te rog să mă crezi că era o capcană. Am păşit singur în ea şi am vrut să văd dacă mai pot să ies. De obicei lumea evită astfel de complicaţii. Nici mie nu mi-a fost uşor! La un moment dat, habar n-aveam pe unde o să ies, rămăsesem prizonier în propriul meu hăţiş de idei. De ce am ales o cale atât de impracticabilă şi în acelaşi timp originală de a face literatură? Înainte să fiu dedicat literaturii, am fost dedicat nevrozei. Nu în sensul că am fost pacient. Dar consideram nevroza o condiţie necesară a existenţei, un izvor de cultură, aşa cum alţii consideră cartea – şi se duc la bibliotecă ca să devină mai deştepţi. Ca să fii mai deştept, poţi să intri într-o bandă de hoţi. Faptul că alegi biblioteca spune mult despre ce vrei să faci cu deşteptăciunea, nu că ai avea vreun monopol asupra ei. Intelectualitatea este mai mult un instrument şi nu un scop în sine. În mod asemănător, literatura era pentru mine un instrument prin care puteam recrea experimental nevroza, mi-o puteam accentua până la a deveni un personaj străin ce-mi copleşeşte lumea interioară şi mă aduce în situaţia să nu mai pot să mă exprim, făcându-mă să amuţesc în prezenţa ei. Şi alţi scriitori au mers pe latura morbidă, de la romantici până la existenţialişti, iar eu îi iubesc deopotrivă. Doar că eu am încercat ceva nou: nevroza ca procedeu stilistic şi nu ca temă literară. Am vrut să mă vindec, dar în acelaşi timp să duc până la saturaţie boala. S-o înving prin propriile arme: dedublare, autopedepsire, ritualuri chinuitoare, soluţii alambicate. Totuşi, ca să evităm referirea la psihiatire, mai ales că sunt psiholog şi militez pentru sănătate mintală, aş prefera să considerăm „Vikingul roz” un roman baroc şi cu asta gata. În fond, sunt gay, de aceea posed un manierism inerent şi mi-aş trăda condiţia dacă romanul n-ar fi fost la rândul său manierist (sau gay).

Întregul roman este presărat cu ironii la adresa unor fapte cotidiene din România și, în principal, din București, dar și cu detalii autobiografice, ale unui tânăr născut și crescut în comunism. Cât îi împrumuți din tine personajului tău care îți este și tiz?

Foarte multă autobiografie şi în acelaşi timp foarte multă ficţiune. Un fel de întrecere între cele două. Acolo unde viaţa nu mă ajuta cu amintiri suficient de suculente, mai puneam şi de la mine, adicălea înfloream, aşa cum făceau corifeii lui Ceauşescu. Nu eram Ceauşescu, dar îmi suplineam literar deficienţa. La un moment dat, devenisem prin roman chiar şi Dracula. Aşadar: toată suita – chintă roială să fie! Se poate lăuda altcineva că e un dictator mai mare ca mine? Nu! Dar a fi dictator nu înseamnă nimic şi, într-un fel, acest „Omagiu” e o lecţie de modestie: despre cum să renunţi la obsesii, căci ele te conduc la moarte, fie că eşti executat, fie că nu. În fond, şi dacă doar trăieşti, tot execuţie se cheamă, filozofic vorbind. E jurnalul unei execuţii care va veni, iar din acest punct de vedere nu mint. Biografia e sinceră, dacă ai răbdare să vezi deznodământul.

Cum intri în mintea unui criminal? Cum creezi unul? Pe parcursul scrierii acestui roman ai simțit vreodată că personajele te conduc pe tine și nu invers?

Am explicat în roman… Penisul lui Terente, un tâlhar notoriu, a intrat în posteritate. Stă cuminte în borcan şi aşteaptă miile de ani să vină. Nu trebuie să intri în mintea unui criminal, căci el îţi invadează spaţiul şi îţi fură gloria. De obicei noi închidem ochii şi ni se pare că nu există criminali în jurul nostru. Foarte bine! Să vedem cine are de pierdut! Dar vă asigur că „Mioriţa” se va repeta, fie că intrăm în mintea „ciobanilor”, fie că nu! Poate doar intrând în mintea unui criminal vom deveni conştienţi de prezenţa lor şi ne vom salva!

Deja lucrezi la un alt roman polițist, care va apărea tot la editura bucureșteană Tracus Arte, din care ai citit un fragment la Târgul internațional de carte Bookfest 2013. Despre ce este vorba? Crezi că ți-ai găsit drumul și locul în literatura română contemporană și, în special, în literatura de gen?

Cred că Agatha Christi şi Sir Arthur Conan Doyle s-ar răsuci în mormânt dacă ar vedea ce fac eu cu genul lor. Scriu policier pentru că a trăi în România e o aventură sinistră şi mereu trebuie să stai cu ochii în patru. Cel de-al doilea meu roman sper să fie o capodoperă – dar nu din perspectiva literaturii poliţiste; nu am vanităţi atât de deşarte! Raoul Weiss e un singur om. Mai găseşte-mi încă o sută de agenţi literari asemenea lui şi voi putea să-mi croiesc drum nu doar în literatura română, ci şi în literatura universală. Scopul meu imediat e să câştig premiul de 10.000 de euro „Augustin Frăţilă”. Eligibil în cadrul concursului din 2013 e „Vikingul roz”. Să-i urăm succes! Are stofă de învingător, la fel ca fraţii lui cu coarne din vechime. Dar dacă, doamne fereşte, nu va fi „Vikingul roz” alesul, atunci va trebui să fie neapărat cel de-al doilea roman al meu: „Crimă în doi”. Ăsta face 20.000 de euro! 🙂